Ion Pillat

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 121 de ani de la naşterea poetului Ion Pillat.

Ion Pillat (n. 31 martie 1891, București – d. 17 aprilie 1945), a fost un academician, antologator, editor, eseist, poet tradiționalist și publicist român. Pe linie maternă a fost înrudit cu familia Brătianu. Bunicul său a fost cunoscutul politician Ion Brătianu, care a fost adesea evocat în poeme din volumul său cel mai complet din punct de vedere estetic, Pe Argeș în sus, în poeme precum Bunicul, Bunica, Aci sosi pe vremuri sau Ochelarii bunicului.
Și-a petrecut copilăria la moșiile Florica, pe Argeș și la Miorcani, pe râul Prut. După 1945 poezia sa este trecută la "index", evident din rațiuni strict politice. Fiul său, criticul și romancierul Dinu Pillat, a fost îndepărtat de la Facultatea de Litere, unde era asistent al lui George Călinescu, fiind condamnat la temniță politică, iar manuscrisele i-au fost confiscate și distruse. Nepoata sa, Monica Pillat este o reputată anglistă.
Ion Pillat s-a născut la București în casa din Calea Dorobanților 6. Tatăl său era moșier și parlamentar, iar mama sa, Maria Pillat, a fost a doua fiică, în ordinea vârstei, a lui Ion C. Brătianu. Primii ani ai copilăriei i-a petrecut pe moșia bunicului, Florica, unde a învățat în particular întreaga școală primară. A urmat cursurile școlii primare nr. 1 din Pitești, iar în 1905 a terminat liceul Sfântul Sava din București. Mama sa l-a luat cu ea la Paris, pentru a continua studiile acolo. Cu ocazia excursiei la Chartres, a descoperit arta gotică, care l-a inspirat pentru prima sa poezie În catedrală.
În 1910 s-a înscris ca student la Sorbona, unde a studiat în principal istoria și geografia, dar a făcut în paralel și dreptul. Titu Maiorescu i-a publicat în 1911, o parte din poezii în Convorbiri literare. În 1912, aflat în București în vacanță, l-a cunoscut pe Alexandru Macedonski, căruia i-a editat volumul Flori sacre. În 1913 a obținut licența în litere la Paris și a participat la campania din Bulgaria, în timpul războiului balcanic. A obținut în 1914 și licența în drept, apoi a revenit definitiv la București unde a publicat volumul Eternități de-o clipă.
S-a căsătorit în 1915 cu pictorița Maria Procopie-Dumitrescu. În 1916 a editat volumul Plumb al lui George Bacovia și a preluat conducerea revistei Flacăra, împreună cu Adrian Maniu și Horia Furtună. A participat la conferința de pace de la Paris ca secretar al lui Alexandru Vaida-Voievod, președintele delegației ardelene. În ziua semnării tratatului, a publicat într-o ediție restrânsă de lux, volumul Grădina dintre ziduri.
În 1921 a apărut, sub îngrijirea sa, volumul Poezia toamnei, o antologie din versurile poeților români care au cântat toamna. În 1922 a scos, împreună cu Tudor Arghezi, revista Cugetul românesc, iar în anul următor a publicat volumul de versuri Pe Argeș în sus, în care două poeme celebre conțin portretele bunicilor săi, Bunicul și Bunica. În 1925 a publicat volumul Satul meu și a scos împreună cu criticul Perpessicius Antologia poeților de azi. În 1935 a descoperit Balcicul, destinația preferată a Reginei Maria a României, care atrăgea ca un magnet pictorii și poeții epocii, unde și-a construit o vilă. A publicat Poeme într-un vers, influențate de haiku și tehnica poemelor într-un vers din literatura chineză și din literatura japoneză.
A primit în 1936 Premiul Naţional pentru Literatură și a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În 1937 a tradus din Charles Baudelaire și a publicat volumul Țărm pierdut. A publicat în 1942 o antologie de traduceri din poezia germană și volumul de versuri Împlinire. În 1944, sub titul Poezii i-a apărut întreaga operă lirică scrisă între 1906 și 1941.

La data de 17 aprilie 1945 a avut o congestie cerebrală în plină stradă, a fost transportat acasă (pe actuala stradă Alexandru Philippide la nr.9) în stare de inconștiență, iar în jurul orei 22 a decedat.

Volume de versuri publicate

1912 – Visări păgâne, Editura Minerva, București
1914 – Eternități de o clipă, Editura Flacăra, București
1914 – Amăgiri, Editura Flacăra
1919 – Grădina între ziduri, Editura Frayier Soye, Paris
Pe Argeș în sus, Editura Cultura națională, 1923( volumul cel mai cunoscut)
Satul meu, Editura Cartea vremii, 1925
Biserica de altădată, Editura Cartea Românească, 1926
Întoarcere, Editura Petre Cătunaru, 1928
Limpezimi, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1928
Caietul verde, Editura Cartea Românească, 1932, ediție definitivă, 1937
Scutul Minervei, București, 1934
Poeme într-un vers, Editura Cartea Românească, 1936
Țărm pierdut, Editura Fundațiilor, 1937
Umbra timpului, Universul literar, 1939
Balcic, București, 1942
Asfodela, București, 1943
Antologia poeților de azi
Florica (poezii, cu desene de Ștefan Popescu) Editura Cartea Românească, 1926

---

În vie

Tot mai miroase via a tămâios şi coarnă
Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc…
Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc;
Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă?

Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod
Şi soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie…
Acum – omidă neagră – spre poama lui se suie
Târâş, un tren de marfă pe-al Argeşului pod.

Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul ia.
Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlimbar.
O ghionoaie toacă într-un agud, şi rar
Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia...

S-a dus. Şi iarăşi sună… şi tace. Dar aud
- Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată –
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată
Lovind în amintire ca pasărea-n agud.

Ana Blandiana

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Astăzi Ana Blandiana împlineşte 70 de ani.

Ana Blandiana (n. 25 martie 1942, Timişoara). Poetă, publicistă, disidentă, luptătoare pentru drepturile civice. Pe numele adevărat Otilia-Valeria Coman, ea este fiica preotului Gheorghe Coman, licenţiat în Drept şi Teologie, deţinut politic, şi a Otiliei Diacu, originară din com. Blandiana (Alba).

Urmează cursurile liceale la Oradea şi pe cele universitare la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj (1963–1967), unde îşi ia licenţa în filologie romanică. În 1967 se mută la Bucureşti. În 1973–1974, obţine o bursă de studii în cadrul Programului Scriitoricesc Internaţional al Universităţii din Yowa City (S.U.A.). A fost, în anii 1968–1977, redactor la „Viaţa studenţească” şi „Amfiteatru”, apoi bibliotecară la Institutul de Arte Plastice din Bucureşti, în 1975–1977, şi redactor la Uniunea Scriitorilor, în 1977–1979. Din 1968 deţine rubrici permanente la „Contemporanul” (Antijurnal sau Corespondenţe), de unde va trece la „România Literară”, unde s-a ocupat, în 1974–1988, de rubrica Atlas.

Debutează literar în revista „Tribuna” din Cluj-Napoca cu poezia Originalitate, semnând pentru prima dată cu pseudonimul Ana Blandiana în 1959. În perioada 1964–1990, publică peste 40 de volume de poezie, publicistică ş.a., în ţară şi străinătate. A debutat editorial cu placheta de versuri Persoana întâia plural (1964), urmată de volumele Călcâiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969), Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), Somnul din somn (1977), Ochiul de greier (1981), Ora de nisip (1983) şi Stea de pradă (1985).

„Blandiana se numără printre poeţii a căror ascendenţă blagiană reprezintă unul din elementele definitorii pentru lirica nouă de la mijlocul deceniului şapte. […] Tonul e solemn, fără rigiditate, iar confesia a deprins de la Blaga acea impersonalitate concis reflexivă care lasă să se vadă din om mai ales fiinţa gânditoare…” (Nicolae Manolescu).

Abordează şi alte genuri: proză fantastică (Cele patru anotimpuri, 1974), nuvele (Proiecte de trecut, 1982), tabletă, eseu, însemnări de călătorie, versuri pentru copii. Împreună cu soţul ei, Romulus Rusan, a publicat şi volume de interviuri cu personalităţi culturale – Convorbiri subiective (1972) sau O discuţie la Masa Tăcerii (1977).

Conflictul cu oficialităţile comuniste declanşat de o serie de poeme publicate în revista „Amfiteatru”, în 1984, se acutizează prin publicarea, în 1988, a volumului Întâmplări de pe strada mea, care-i va aduce interdicţia de a mai publica. Numele Ana Blandiana este interzis, iar cărţile ei sunt scoase din biblioteci.

De-a lungul carierei a obţinut mai multe premii, cum ar fi Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1969), Premiul pentru poezie al Academiei Române (1970), Premiul pentru literatură pentru copii (1980), Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1980), Premiul internaţional «Gotfried von Herder» (1982).

La 22 decembrie 1989, numele Anei Blandiana apare la televiziune ca membru fondator al Frontului Salvării Naţionale, fără ca ea să fi fost întrebată. La prima întrunire a noului for de conducere a ţării, pe 26 decembrie 1989, i se propune funcţia de vicepreşedinte, dar o refuză, peste o lună demisionând ca urmare a violenţelor îndreptate împotriva opoziţiei. În aprilie 1990 participă la mitingurile organizate în Piaţa Universităţii, iar în noiembrie se numără printre iniţiatorii şi fondatorii Alianţei Civice, pe care o va conduce între 1991 şi 2000. În ianuarie 1993 propune Consiliului Europei proiectul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, realizat de-a lungul mai multor ani şi devenit astăzi instituţie de prestigiu internaţional. În mai 1993, susţine la Universităţile Sorbona III şi IV din Paris un ciclu de conferinţe despre Rădăcinile răului românesc şi Convertibilitatea suferinţei. Cu acest prilej Oficiul German de Studii Universitare (D.A.A.D.) editează un volum trilingv (română-franceză-germană) din creaţia Anei Blandiana. În 1997 primeşte Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” şi este aleasă membră a Academiei de Poezie «Stéphane Mallarmé», Paris, iar în 1998 înfiinţează, împreună cu Romulus Rusan, Şcoala de vară de la Sighet, destinată adolescenţilor. Membră a Academiei Europene de Poezie, din 2001 este membru fondator al Academiei Mondiale de Poezie constituită la Verona sub egida UNESCO. A mai fost premiată cu Premiul „Opera Omnia” (2001), Premiul Internaţional „Vilenica” (2002), Premiul Internaţional „Giuseppe Acerbi”, Premiul Internaţional „Camaiore” (2005), Marele Premiu al Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” (2007) şi distinsă cu Legiunea de Onoare în grad de cavaler, cea mai înaltă distincţie civilă franceză.

„Am început prin a încerca să mă exprim şi am sfârşit prin a mă lăsa, de mine însămi, exprimată” (Ana Blandiana).

Poezie - ediţii princeps

Persoana întâia plural, Editura pentru Literatură, 1964
Călcâiul vulnerabil, Editura Tineretului, 1966
A treia taină, Editura pentru literatură, 1969
Octombrie, noiembrie, decembrie, Cartea Românească, 1972
Somnul din somn, Cartea Românească, 1977
Ochiul de greier, Editura Albatros, 1981
Stea de pradă, Cartea Românească, 1985
Arhitectura valurilor, Cartea Românească, 1990
Soarele de apoi, Editura DU Style, 2000
Refluxul sensurilor, Humanitas, 2004

---

Ştiu, puritatea

Știu, puritatea nu rodește,
Fecioarele nu nasc copii,
E marea lege-a maculării
Tributul pentru a trăi.
Albaștri fluturi cresc omizi,
Cresc fructe florilor în jur,
Zăpada-i albă neatinsă
Pământul cald este impur.
Neprihănit eterul doarme,
Văzduhul viu e de microbi,
Poți dacă vrei să nu te naști,
Dar dacă ești te și îngropi.
E fericit cuvântu-n gând,
Rostit, urechea îl defăimă,
Spre care o să mă aplec
Din talgere - vis mut sau faimă?
Între tăcere și păcat
Ce-o să aleg - cirezi sau lotuși?
O, drama de-a muri de alb
Sau moartea de-a învinge totuși...

---

Alte poezii şi muzică pe versuri de Ana Blandiana găseşti aici.

George Topîrceanu

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 126 de ani de la naşterea poetului George Topîrceanu.

George Topîrceanu (n. 20 martie 1886, București - d. 7 mai 1937, Iași) a fost un poet, prozator, memorialist și publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.

George Topîrceanu s-a născut în București la data de 20 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topârceanu și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena ", amândoi originari din părțile Sibiului.

Începe școala primară la București în anii 1893-1895 și o continuă pe valea Topologului, la Suici, județul Argeș, unde părinții se stabilesc o vreme. Revine la București și se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava (1898 - 1906). După absolvire intră funcționar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de șomaj și de viață boemă. În paralel, se înscrie la facultatea de drept (1906), pe care o părăsește pentru cea de litere, fără a termina studiile.

Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniță și doi nasturi” pentru a-i folosi de public.

Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat și la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, Viața socială a lui Nicolae D. Cocea. În 1909 publică în Viața românească parodia Răspunsul micilor funcționari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (pseudonim al lui Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel) prin care se face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreține o interesantă corespondență), îl cheamă la Iași (1911), ca subsecretar de redacție la Viața românească (Topîrceanu: conferința „Cum am devenit ieșean").

Odată cu stabilirea la Iași, activitatea la Viața românească și influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu abandonează faza adolescentină a creației sale, cu romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă și tendințele vădite spre filozofarea retorică, pornind spre noi orizonturi poetice.

Subsecretar, apoi secretar de redacție la Viața românească, aflată sub influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu cunoaște și colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu, grupare aflată în luptă polemică cu sămănătorismul lui Nicolae Iorga sau cu modernismul estetizant și importat de la Sburătorul lui Lovinescu. Din această perioadă din ajunul Primului Război Mondial datează parodiile după Ion Minulescu, Nicolae Davidescu - promotori ai simbolismului și ai modernismului - sau după Dimitrie Bolintineanu și Mircea Dem. Rădulescu, cu retorismul lor patriotard-sforăitor și idilismul desuet.

Între 1912 - 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.

În 1912 se căsătorește cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el și poeta Otilia Cazimir.

În 1916 debutează editorial cu două volume: Balade vesele și Parodii originale.

La Iași încearcă să-și termine studiile de filozofie, dar este mobilizat și participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. Experiența celor două campanii și a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia, (București, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, (Iași, 1920) și Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate, (București, 1936).

Întors la Iași, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariția Vieții românești (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă și în Povestirile vânătorești, în care tovarășul de pușcă și de undiță este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”.

Volumele sale (Balade vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin - Planina) se bucură de succes de public și de presă, în special poezia, pentru care obține în 1926 Premiul Național de Poezie.

În anul 1934 începe în Revista Fundațiilor Regale publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).

În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deși bolnav de cancer la ficat, întemeiază împreună cu Sadoveanu și Grigore T. Popa revista „Însemnări ieșene” ca un ultim efort creator.

Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii, și de protest față de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.

Poetul a decedat la 7 mai 1937  în casa lui Demostene Botez, la Iași.

Opere

Balade vesele Și triste, București (1916).
Parodii originale, București (1916).
Amintiri din luptele de la Turtucaia, București (1918).
Strofe alese. Balade vesele și triste, Iași (1920).
În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, Iași (1920).
Migdale amare, București (1928).
Scrisori fără adresă, proză umoristică și pesimistă, București (1930).
Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate, București (1936).
Minunile Sfîntului Sisoe, roman satiric neterminat, publicat postum (1938).

---

Versuri de George Topîrceanu şi muzică pe aceste versuri poţi găsi aici.

---

Ion Barbu

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 117 ani de la naşterea poetului Ion Barbu.

Ion Barbu (n. Dan Barbilian, 19 martie 1895, Câmpulung-Muscel, d. 11 august 1961, București) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele inițial Barbu) și al Smarandei, născută Șoiculescu.

După clasele primare şi gimnaziale făcute în provincie, urmează cursurile liceelor "Gh. Lazăr" şi "Mihai Viteazul" din Bucureşti. După bacalaureat (1914), se înscrie ca student la secţa de matematică a Facultăţii de ştiinţe din Bucureşti.

În anul 1919, Dan Barbillian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului, ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi și mai frumoase prietenii literare.

Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian își descoperă talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt complementare în viața sa : acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație.

Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai completă până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viața Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-și continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viață boemă, se întoarce în țară.

Ion Barbu, care nu s-a rezumat niciodată să fie un simplu poet descriptiv, nu se dezminte nici cu După melci, deşi aici îl surprindem că se pierde mai mult decît oriunde în amănunta exterioare.

Din poemele fabulative cu elemente de figuraţie din natură, capodopera rămîne însă Riga Crypto şi lapona Enigel, balada închipuită de Ion Barbu ca zisă de un menestrel, “la spartul nunţii, în cămară". Asistăm de astă dată la o dramă lirică, a cărei desfăşurare are loc în lumea vegetală a climatului boreal, implicînd erosul în forma unei conjuncturi extraordinar plasticizate. Povestea nefericitului Crypto, “regele-ciupearcă", este cântată cu o gingăşie plină de gravitate. Pradă dragostei pentru mica laponă Enigel, oprită într-un popas de noapte în poiana sa de muşchi, în drumul cu renii spre păşunile de mai la sud, Crypto o îmbie să rămână acolo, “în somn fraged şi răcoare", departe de soarele de care el se simte despărţit, prin “visuri sute, de măcel". Semnificativele versuri ale răspunsului, cu care Enigel îi respinge rugămintea, pentru că aspiră cu întreaga ei natură la solaritate, ne dau o imagine a nordului, hibernând cu cultul soarelui în suflet, de o putere expresivă adânc memorabilă.

Principiul, pe care se structurează arta poetică a lui Ion Barbu, în ultima etapă de manifestare a evoluţiei sale, apare enunţat, aproape programatic, în versurile din bucata Joc secund într-un stil care ajunge să fie caracteristic întregului ciclu, greu de descifrat prin natura excesiv sintetică a formulării, prin subiectivismul cu totul arbitrar al analogiilor create, prin discontinuitatea imaginilor, prin opţiunea pentru cuvântul rar sau de specialitate matematică şi uneori chiar prin tendinţa de a se da cuvintelor în context un alt sens decât acel pe care îl au în uzul comun.

La 11 august 1961, Ion Barbu moare la spitalul “Vasile Roaită" din Bucureşti, bolnav de cancer la ficat.

Opere

După melci, Editura Luceafărul, 1921
Joc secund, Editura Cultura Națională, 1930

---

După melci
-fragment-
Unchiului meu, Sache Şoiculescu. al cărui glas îl împrumut aici.

Dintr-atâţia fraţi mai mari:
Unii morţi
Alţii plugari;
Dintr-atâţia fraţi mai mici:
Prunci de treabă,
Scunzi, peltici,
Numai eu, răsad mai rău,
Dintr-atâţia, prin ce har?
Mă brodisem şui, hoinar.
Eram mult mai prost pe-atunci...

Când Păresimi da prin lunci,
Cu pietrişul de albine,
Ne părea la toţi mai bine:
Ţânci ursuzi,
Desculţi şi uzi,
Fetişcane
Cozi plăvane
Înfăşate-n lungi zăvelci,
O porneau în turmă bleagă
Să culeagă
Ierburi noi, crăiţe, melci...
Era umed în bordei
Şi tuleam şi eu cu ei.

I

Tot aşa o dată, iar,
La un sfânt prin Făurar
Ori la sfinţii Mucenici,
Târla noastră de pitici
Odihnea pe creastă, sus,
- Eu voinic prea tare nu-s:
Rupt din fugă,
Subt o glugă
De aluni, pe buturugă,
Odihnii
Şi eu curând...

Vezi, atunci mi-a dat prin gând
Că tot stând şi alegând
Jos, în vraful de foi ude
Prin lăstari şi vrejuri crude,
S-ar putea să dau de el:
Melcul prost, încetinel...
În ungher adânc, un gând
Îmi şoptea că melcul blând
Din mormânt de foi, pe-aproape,
Cheamă Omul să-1 dezgroape...
Şi pornii la scotocit
(Cu noroc, căci 1-am găsit).
Era, tot, o mogâldeaţă,
Ochi de bou, dar cu albeaţă:
Între el şi ce-i afar'
Strejuia un zid de var.
- Ce să fac cu el aşa?
Să-1 arunc nu îmi venea...
Vream să văd cum se dezghioacă
Pui molatec, din ghioacă;
Vream să văd cum iar învie
Somnoros, din colivie...

Şi de-a lungul, pe pământ,
M-aşezai cu-acest descânt:
-"Melc, melc, Cotobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng, şi fă-te-ncoace.
Nu a bine să te-ascunzi
Subt păreţii grei şi scunzi;
Printre vreascuri cerne soare,
Colţi de iarbă pe răzoare
Au zvâcnit iar muguri noi,
Pun pe ramură altoi.
Melc, melc,
Cotobelc.
Iarna leapădă cojoace,
Şi tu singur în găoace!
Hai, ieşi,
Din cornoasele cămeşi!
Scoate patru firişoare
Străvezii, tremurătoare.
Scoate umede şi mici
Patru fire de arnici;
Şi agaţă la feştile
Ciufulite de zambile
Sau la fir de mărgărint
Înzăuatul tău argint...

Peste gardurile vii
Dinspre vii,
Ori de vrei şi mai la vale,
În tarlale,
Tipăreşte brâu de zale..."

După ce l-am descântat,
L-am pus jos
Şi-am aşteptat...

Înserase mai de-a bine;
Crengi uscate, peste mine,
Bâzâind la vântul strâmb,
Îmi ziceau răstit din drâmb...
Năzdrăvana de pădure
Jumulită de secure,
Scurt, furiş,
Înghiţea din luminiş.
Din lemnoase văgăuni,
Căpcăuni
Îi vedeam pieziş
Cum cască
Buze searbăde de iască;

Şi întorşi
Ochi buboşi
Înnoptau supt frunţi pestriţe
De păroase,
De bărboase
Joimariţe.

Şi cum stam sub vânt şi frig
Strâns cârlig,
Iscodind cu ochii treji
Mai de sus de bârnă drumul,
Unde seara ţese fumul
Multor mreji:
Pe subt vreascuri văzui bine
Repezită înspre mine
O guşată cu găteji.

Ghiondorâş
Căta la cale;
De pe şale,
Când la deal şi când la vale,
Curgeau betele târâş.

Iar din plosca ei de guşe
De mătuşe
Un tăios, un aspru: hârrşi...

Plâns prelung, cum scoate fiara,
Plâns dogit,
Când un şarpe-i muşcă ghiara,
Muget aspru şi lărgit
De vuia din funduri seara...
Mi-a fost frică, şi-am fugit!

---

Poezia integrală şi albumul produs de Nicu Alifantis pe versurile ei le puteţi găsi aici.

Alexandru Macedonski

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 158 de ani de la naşterea lui Alexandru Macedonski.

Alexandru A. Macedonski (n. 14 martie 1854, București — d. 24 noiembrie 1920, București) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român. Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română. Inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut modernizarea poeziei românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-au afectat serios cariera literară și viața. De asemenea, sunt notabile polemicile sale cu Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu  și, mai târziu, Ion Luca Caragiale.

Pe de altă parte, Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activității lor scriitoricești, numeroși tineri talentați, printre care George Bacovia și Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa Literatorul.

În anul 1873 a scos ziarul Oltul, iar în anul 1896 revista Liga ortodoxă, în care vor debuta, printre alții, Tudor Arghezi și Gala Galaction.

Alexandru Macedonski a fost ales (în 2006) membru post-mortem al Academiei Române.

Opera

Până în 1890 Macedonski a scris poeme ample, de factură romantică, cu versuri lungi și cu un pronunțat caracter satiric, ca de exemplu ciclul Nopților, caracterizat și printr-un abundent retorism romantic, inspirat din volumul Nopțile al poetului romantic francez Alfred de Musset.

După 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de esențializare. În această perioadă scrie Rondelurile; discursul liric este rezultatul unui efort de sinteză și se bazează pe o metaforă concretă. Poetul renunță la retorismul primei etape, poezia devenind sugestie și muzicalitate. Spre exemplu, acum scrie Rondelul rozelor ce mor, Rondelul apei din grădina japonezului, Rondelul câinilor, Rondelul lucrurilor.

Macedonski este unul dintre puținii autori români de rondeluri. Spre sfârșitul vieții a scris celebrele cicluri Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei și Rondelurile de porțelan. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum Poema Rondelurilor (1927).

A publicat un volum de versuri în limba franceză intitulat Bronzes.

Singura traducere în limba engleză a operei lui Alexandru Macedonski este volumul de poezii If I knew („De-aș ști”), o ediție bilingvă (în română și engleză) care cuprinde 50 de poeme selectate de traducătorul volumului, Valentin Petcu.

Activitatea publicistică și cenaclul

Macedonski a fost fondatorul revistei și cenaclului Literatorul, o grupare formată în 1880 ca reacție a influenței germane a grupării Junimea. Poetul a încercat astfel să relanseze caractarul neolatin al limbii și literaturii române.

Teoretician al simbolismului și promotor al noii poezii: Arta versului (1890); Poezia viitorului (1892). A fost influențat de instrumentalismului poetului belgian René Ghil.

Poezie

Prima verba (1872);
Poesii (1882);
Excelsior (1895);
Flori sacre (1912);
Poema rondelurilor (1927)

Proză

Dramă banală (1896);
Cartea de aur (1902);
Le calvaire de feu (1906);
Thalassa (1915);
Nuvele (1923)

Teatru

Moartea lui Dante Alighieri (1916)

---

Rondelul rozelor ce mor

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, și mor și-n mine --
Ș-au fost atât de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.

În tot, se simte un fior.
O jale e în orișicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, și mor și-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmășaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine
Duioase-și pleacă fruntea lor... --
E vremea rozelor ce mor.

---

Muzică pe versuri de Alexandru Macedonski, aici.

Radu Stanca

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Astăzi se împlinesc 92 de ani de la naşterea lui Radu Stanca.

Radu Stanca (n. 5 martie 1920, Sebeș — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român.

A debutat în presă încă de la vârsta de 12 ani, în anul 1932, în cadrul revistei “Universul Copiilor” cu lucrarea sa intitulată “Legenda Peștilor”.

A debutat în 1943 cu eseul critic Problema cititului, lucrare ce a constituit, totodată, teza sa de licență în anul 1942, pe care a susținut-o la Sibiu.

A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității "Regele Ferdinand" din Cluj în anul 1942.

A fost, pe rând, asistent al lui Lucian Blaga la catedra de filosofie a culturii, profesor de estetică a teatrului, la Sibiu, redactor, actor, regizor. A facut parte din Cercul literar de la Sibiu, alături de Ștefan Augustin Doinaș, Dan Constantinescu, Deliu Petroiu, Alexandru Cucu, Viorica Guy Marica, Eugen Todoran, Ion Negoițescu, Ion Desideriu Sârbu, Ioanichie Olteanu, Cornel Regman, Nicolae Balotă, Victor Iancu, Henri Jacquier, Wolf von Aichelburg, ș.a.

În poezie a teoretizat baladescul (în eseul Resurecția baladei (1945)) si a fost adeptul poeziei pure, ruptă de contextul social.

Opere

Dona Juana (1947),
Ștefan Braborescu (1965),
Versuri (1966),
Teatru (1968),
Acvariu (1971),
Poezii (1973),
Roman epistolar (1978),
Versuri (1980),
Doti (versuri, Editura Paralela 45, 2001),
Turnul Babel (teatru, Editura Paralela 45, 2002),

---

Cea mai frumoasă floare

« Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare ? »
O întrebă în şoapte într-o zi.
« Din insule pierdute-n depărtare
Cea mai frumoasă floare care-o fi. »

Abia se mai zăreşte-acum catargul.
Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân
O fată albă, alb măsoară largul,
Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

Un an întreg prin insule cu soare
Corabia opri şi strânse-n ea
Morman de flori, căci fiecare floare
Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Dar florile, prea multe într-o seară,
Cu peşti de aur prinşi la subţiori,
Corabia de foc o scufundară,
Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare :
« Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an ? »
« Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare –
Cea mai frumoasă scoică din ocean »...

---

Alte poezii de Radu Stanca (unele puse pe muzică) poţi găsi aici.

Radu Gyr

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Astăzi se împlinesc 107 ani de la naşterea poetului Radu Gyr.

Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel - d. 29 aprilie 1975, București, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist și gazetar român. O bună perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu.

S-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung, de unde și pseudonimul literar Gyr, prin derivație. A fost fiul actorului craiovean Coco Demetrescu. A fost membru de seamă al Mișcării Legionare, comandant legionar și șef al regiunii Oltenia. Conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București. Radu Gyr a fost autorul textului Sfânta tinerețe legionară, imnul neoficial al Mișcării Legionare, al Imnului Moța și Marin (dedicat lui Ion Moța și Vasile Marin, legionari căzuți în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forțelor republicane), al Imnului muncitorilor legionari și al altor lucrări dedicate mișcării.

A debutat absolut la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic În munți, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, a debutat editorial în 1924 cu volumul Liniști de schituri.

A fost de mai multe ori laureat - în (1926, 1927, 1928 și 1939) - al Societății Scriitorilor Români, al Institutului pentru Literatură și al Academiei Române. A susținut un număr însemnat de conferințe, cea mai cunoscută fiind Studențimea și Idealul Spiritual din 1935. A fost un colaborator statornic în perioada de după debut la revista Universul literar și apoi la alte reviste literare: Gândirea; Gândul românesc; Sfarmă-Piatră; Decembrie; Vremea; Revista mea; Revistă dobrogeană,Ramuri, Adevărul literar și artistic, Axa, Iconar etc. precum și la ziarele Cuvântul; Buna Vestire; Cuvântul studențesc. Laureat al Premiului Adamachi al Academiei Române (vezi ziarul Observatorul). A scris povești pentru copii semnând cu pseudonimul Nenea Răducu.

În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția aservită regimului comunist l-a condamnat la 12 ani de detenție politică.

A revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou și condamnat la moarte pentru poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu moartea i se comută la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât la11 luni după modificarea sentinței), poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală din 1964.

Volume de poezie

Liniști de schituri (1924) (volumul de debut)
Plânge Strâmbă-Lemne (1927)
Cerbul de lumină (1928)
Stele pentru leagăn (1936)
Cununi uscate (1938)
Corabia cu tufănici (1939)
Poeme de război (1942)
Balade (1943)

---

SOMN

Se-nchid ferestre albe prin lalele.
Adorm lăcuste de argint brumat.
Ciupercile se culcă sub umbrele
şi numai căltunaşii-au aşteptat

să vină seara, ca să -şi pună pinteni
la micii lor conduri voievodali
şi să colinde parcurile, sprinteni,
schimbaţi cu toţii-n fluturi vesperali.

De-acuma luna -pasăre măiastră -
s-a pogorât să doarmă în cais…
E ceasul când păpuşile din vis
ies, lunecând, din casă, pe fereastră,

se prind în horă albă prin sulfină
şi văd cum pleacă irişii în cer
s-aducă jos, în cofe de lumină,
parfumuri noi şi stropi de colier.

E ceasul când prin crinii de oglindă
se lasă heruvimi cât o petală
să stingă lămpi şi candele s-aprindă,
şi, când pribeag, cu barba de cerneală,

câte-un pitic, ducând o stea în cârcă,
se-opreşte sub o tufă de aglici
şi, răzimat uşor de-o mânătârcă,
şi-aprinde pipa la un licurici.