Adrian Maniu (n. 6 februarie 1891, București - d. 20 aprilie 1968, București) a fost un scriitor român, poet tradiționalist al epocii interbelice. A fost fratele pictoriței Rodica Maniu și cumnatul pictorului Samuel Mutzner.
S-a născut la București, din părinți de origine ardeleană. Este licențiat al Facultății de Drept din București, dar nu profeseaza niciodată după examenul de licență. Redactor la Chemarea, Universul, Dimineața și Adevărul. A făcut parte din primul colegiu director al revistei Gândirea alături de Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic. Participă sporadic la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Colaborează de-a lungul timpului la revistele "Insula" (1911), "Simbolul" (1911), "Seara" (1913-1914), "Noua revista română" (1914). Debutează ca poet simbolist cu volumul "Figurile de ceară" (1912).
După nişte începuturi postsimboliste şi protoavangardiste (publicând în aceeaşi revistă cu Tristan Tzara şi Ion Vinea), scriitorul trece aparent la tradiţionalism. Tradiţionalismul său însă este unul decorativ, mimetic-ironic şi cu destule reminiscenţe ale imagismului anterior. În timp ce "Figurile de ceară" constituie un ciclu notabil de poeme în proză postsimboliste, în poemul dramatic "Salomeea", cea mai remarcabilă carte protoavangardistă, Adrian Maniu e, poate, în cel puţin la fel de mare măsură ca Tzara în primele poeme, un campion al deconstrucţiei şi al frondei. Nu întotdeauna la acelaşi nivel calitativ, dar de asemenea de reţinut sunt poemele protoavangardiste adunate în ciclul "Flori de hârtie" şi, parţial, în "Cântece de dragoste şi moarte", care se pot regăsi, împreună cu Salomeea, în "Scrieri" vol. 2.
Opera poetică
Figurile de ceară, (1912), debut editorial
Salomeea, Tipografia G. Ionescu, 1915
Lângă pământ, Ed. Cultura Națională, 1924
Drumul spre stele, Ed. Cartea Romaneasca,1930
Cartea țării, Ed. Fundațiilor Culturale Regele Carol I, 1934
Cântece de dragoste și moarte, Ed. Cultura Națională, 1935
Senin de iarnă
Vulpea de rugină cu mersul temut,
În dâmburi de lumină, de vânturi bătut
Paşi uşori a scris, ca flori de cais.
Stolul de mierliţe, prin ninsoarea nouă
Săreau în cruciuliţe, câte două, două
Pe-ntinsul zăpezii, sub poala livezii.
Nici că mai susură izvorul împietrit
Cu ţurţuri pe gură, de sloi zăvorât,
Să nu poată plânge urmele de sânge.
Cu stele încărcat licărind lumina,
Brazii împovăraţi, ascund vizuina
Sub punţi de cleştar şi mărgăritar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu