Eta Boeriu

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 89 de ani de la naşterea scriitoarei Eta Boeriu.

Eta Boeriu (25 februarie 1923, Turda, judeţul Cluj - 12 noiembrie 1984, Cluj Napoca) este o traducătoare şi poetă. Este descendentă a unei familii de origine aromână - Sevastia (născută Capidan) şi Ion Caranica - şi soră cu poetul Nicu Caranica. Urmează studiile liceale la Cluj, apoi Universitatea (1941-1945) la Cluj şi Sibiu, fiind licenţiată (magna cum laudae) a Facultăţii de Litere şi Filosofie, în speciali­tatea limba şi literatura italiană.

Este membră, între anii 1944 şi 1949, a Cercului Literar de la Sibiu şi se numără printre apro­piaţii lui Lucian Blaga. Funcţionează în învăţământ, mai întâi ca profesoară de liceu (1945-1947), apoi ca asistent universitar, la Cluj. Tot aici, între 1951 şi 1955, va fi cercetător la Institutul de Lingvistică şi bibliotecară la Institutul de Arte Plastice, iar cu începere din 1957, cadru didactic la Conservatorul „Gh. Dima". În aprilie 1963, publică în „Tribuna" primele ver­suri originale. Va mai fi prezentă, sporadic, în „Steaua", „Viaţa românească", „România literară", „Secolul 20", „Vatra", „Familia", „Orizont", cu traduceri în versuri şi proză şi cu studii despre operele lui Dante Alighieri.

Debutează în volum cu traducerea Decameronului lui Boccaccio (1957), urmată de o serie întreagă de excepţionale traduceri din marii scriitori clasici ai literaturii italiene, în care competenţa de ordin filologic se îmbină cu un rar instinct artistic şi cu farmecul unei limbi literare cultivate şi expresive, de o bogăţie impresionantă.

Versiunea integrală (1965), în versuri ce păstrează metrul original, a Divinei Comedii de Dante este unanim elogiată. De o aleasă ţinută ştiinţifică, însoţită de consistente note explicative, dar mult mai fluentă şi mai melo­dioasă decât cea semnată de G. Coşbuc, noua traducere stă mărturie a absorbirii experienţelor lexicale şi prozodice ale marii poezii româneşti interbelice. Pentru realizările de excep­ţie din domeniul traducerii i se vor decerna mai multe premii ale Uniunii Scriitorilor (1965,1974,1980), precum şi o serie de distincţii italiene: medalia oraşului Florenţa (1970), Premiul Monselice şi medalia Fundaţiei Giorgio Cini (1974), titlul de Cavaliere al merito della Republica Italiana (1979).

Opera

• Ce vânăt crâng, Cluj, 1971;
• Dezordine de umbre, Cluj, 1973;
• Risipă de iubire, Bucureşti, 1976;
• Miere de întuneric, Cluj Napoca, 1980;
• La capătul meu de înserare, ediţie îngrijită de I.N. Boeriu, prefaţă de Ştefan Aug. Doinaş, Cluj Napoca, 1985;
• Din pragul frigului statornic, ediţie îngrijită de I.N. Boeriu, prefaţă de Gh. Grigurcu, Bucureşti, 1999.


Traduceri

• Boccaccio, Decameronul, I-II, prefaţă de Al. Balaci, Bucureşti, 1957;
• Cesare Pavese, Tovarăşul, prefaţă de E. Schileru, Bucureşti, 1960;
• Giovanni Verga, Mastro don Gesualdo, prefaţă de Nina Facon, Bucureşti, 1964;
• Alberto Moravia, Indiferenţii, prefaţă de Georgeta Horodincă, Bucureşti, 1965;
• Dante, Divina Comedie, Bucureşti, 1965; I-III, îngrijită şi introducere de Al. Balaci, Bucureşti, 1982;
• Baldassare Castiglione, Curteanul, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1967;
• Petrarca, Rime, prefaţă de Al. Balaci, Bucureşti, 1970;
• Elio Vittorini, Erica şi fraţii săi. Garibaldina, Bucureşti, 1970;
• Michelangelo Buonarroti, Rime, ediţie bilingvă, prefaţa traducătorului, Cluj Napoca, 1975;
• Comedia Renaşterii italiene, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1979;
• Antologia poeziei italiene (secolele XIII-XIX), Bucureşti, 1980;
• Giacomo Leopardi, Cânturi-Canti, ediţie bilingvă, Cluj Napoca, 1981;
• Rolando Certa, Trinacria. Poeţi sicilieni contemporani, Timişoara, 1984.

---

Există un ceas

Există un ceas către seară,
un ceas pentru alţii, fireşte,
când solzii desprinşi de cuţite
cresc iarăşi pe trupul de peşte,
când penele smulse din păsări
se-ntorc să se-nfigă sub piele
şi pielea de şerpi lepădată
se strânge la loc în inele,
când floarea tăiată de coasă
din nou se ridică pe lujer
şi laptele muls, din pahare
se-ntoarce acasă în uger,
când scoica pe mal izgonită
mai soarbe o gură de spumă
şi râma turtită de roată
se umflă din nou pe sub humă,
când sucul ciorchinei stâlcite
se-ntoarce în boaba de struguri
şi frunza strivită-n picioare
se urcă la loc printre muguri,
când puii de păsări din gheare
de şoimi se întorc în găoace
şi scoarţa de pomi jupuită
pe trunchiul mâhnit se reface,
când ţipătul prăzii-ncolţite
pe loc se preschimbă în cântec
şi mieii străpunşi de junghere
se-ntorc la căldura din pântec,
când însăşi otrava din guşa
de şerpi veninoşi se-ndulceşte,

există un ceas către seară,
un ceas pentru alţii, fireşte.

Marin Sorescu

Meditaţii online la limba română / Blogul profesorului de limba română

---

Azi se împlinesc 76 de ani de la naşterea lui Marin Sorescu.

Marin Sorescu (n. 19 februarie 1936, Bulzești, județul Dolj - d. 8 decembrie 1996, București) a fost un scriitor din România. Sorescu a fost poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate.

Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de parodii "Singur printre poeți". Până la moartea sa în 1996 mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei românești contemporane. În 1966 primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru "Poeme", reușind să repete această performanță de încă 5 ori pe parcursul carierei. Printre volumele cele mai cunoscute se numără "Tușiți" (1970), "Suflete, bun la toate" (1972), precum și ciclul  intitulat "La Lilieci", un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic și degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici ("Unde fugim de acasă?" - 1967, "Cirip-ciorap" - 1993). La moartea lui au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal și roman.

Dramaturgia

Dramaturgia lui Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia ”Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele Iona, Paracliserul și Matca. Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan în Există nervi sau teatrul istoric în A treia țeapă, sau scrie o serie de comedii cum ar fi Răceala sau Vărul Shakespeare, al căror mobil este chiar ironia mușcătoare, împrumutată din lirica soresciană.

Proza

Deși rămasă în umbra capodoperelor lirice și dramatice, proza soresciană este una dintre cele mai viguroase din literatura română. Viziunea vizuinii și, mai ales, Trei dinți din față sunt două din romanele sale cele mai reprezentative.

Distincții

Premiul Academiei Române (1968, 1977)
Medalia de aur pentru poezie "Napoli ospite", Italia, 1970
Premiul Academiei Române pentru dramaturgie, 1970
"Le Muse", acordat de Accademie delle Muse, Florența, 1978
Premiul Internațional de Poezie "Fernando Riello", Madrid, Spania, 1983
Premiul Herder, acordat de Universitatea din Viena în 1991 pentru întreaga activitate
Premiul Uniunii Scriitorilor din România, (de șase ori, pentru poezie, teatru și critică literară)

---

Boala râsului

S-a născut dintr-un hohot de râs.

Când părinţii au trebuit să îi arate lumea
El a început să râdă în faţa fiecărui lucru,
Până la soare.
Şi a fiecărui cuvânt,
Până la infinit.

La şapte ani încă nu se oprise din râs
Şi doctorii l-au trimis la şcoală.
Profesorii i-au arătat cartea de fizică
Dar el râdea ţinându-se cu mâinile de burtă.
La istorie ajunsese cu mâinile la genunchi.
La geografie, la tălpi.

Atunci doctorii i-au recomandat trei femei
Demne de acest nume,
De care să se-ndrăgostească,
Dragostea intrând în profilaxia liniştii.
Cum să vă spun?
Pe prima a iubit-o-n hohote,
Pe a doua a zâmbit-o,
Cu a treia s-a-necat de râs.

Atunci doctorii i-au prescris moartea,
S-o ia o dată în viaţă
Şi după aceea câte o linguriţă
Din trei în trei veşnicii.

Dar şi în mormânt
El tot mai continuă, şi azi, să râdă.

Până acum a fost mutat în vreo
Şapte cimitire
La cererile repetate
Ale răposaţilor.

Mihai Ursachi

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Astăzi se împlinesc 71 de ani de la naşterea scriitorului Mihai Ursachi.

Mihai Ursachi s-a născut la 17 februarie 1941, în comuna Strunga din judeţul Iaşi. După absolvirea prestigiosului liceu „August Treboniu Laurian” din Botoşani, în 1957, devine, la numai şaisprezece ani, student al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. În 1961 este arestat, din motive politice, şi condamnat la patru ani de temniţă grea. În 1964, pe baza unui decret de amnistie, părăseşte închisoarea Jilava. Între 1965-1970 urmează cursurile Facultăţii de Germanistică a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, pe care o absolvă, ca şef de promoţie, cu o teză despre Christian Morgenstern. În anul absolvirii debutează cu o carte de versuri, Inel cu enigmă, care atrage atenţia criticilor literari. Succesele nu-l fac însă mai demn de încredere în ochii celor ce reprezintă autorităţile, astfel încât poetul, şomer, duce o viaţă retrasă, într-o modestă casă din Ţicău („celesta mahala Ţicău”). În 1981, folosind prilejul unei călătorii în Statele Unite, rămâne în această ţară. Lucrează ca asistent la Universitatea Statului Texas (1981-1986) şi, în continuare, ca lector la Universitatea Statului California (1986-1990). Între 1982-1986 îşi pregăteşte şi îşi susţine doctoratul, cu o lucrare despre raporturile dintre filosofia lui Martin Heidegger şi poezia lui Paul Celan.

În 1990, în atmosfera de entuziasm care i-a cuprins pe românii de pretutindeni după înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu, se repatriază şi este numit imediat director al Teatrului Naţional din Iaşi. În 1992 îşi dă seama însă că nu are vocaţie pentru conducerea unei asemenea instituţii şi renunţă la directorat. Este membru fondator al Alianţei Civice şi preşedinte al Filialei Iaşi a acestei organizaţii. Îndeplineşte, de asemenea, funcţia de secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Din 1996, predă cursuri la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi în calitate de profesor asociat. Face eforturi să recupereze casa părintească din Ţicău, confiscată de autorităţile româneşti după expatrierea sa, dar nu reuşeşte. Îşi construieşte o casă în zona numită „La doi peri”, cu intenţia de-a o lăsa Uniunii Scriitorilor.

Moare în noaptea de 9 spre 10 martie 2004, din cauza unui cancer pulmonar nedescoperit la timp.

Opera

Inel cu Enigmă (1970)
Missa Solemnis (1971)
Poezii (1972)
Poemul de purpură și alte poeme (1974)
Diotima (1975)
Marea înfățișare (1977)
Arca (1979)
Zidirea și alte povestiri (1978; ed. a II-a revăzută, 1990)
Poezii (1996), în colecția "Poezia română contemporană" îngrijită de Mircea Ciobanu
Nebunie și lumină (Ed. Nemira, 1999)
Inel cu Enigmă. Opere complete (Ed. Cartier, Chișinău, 2002)
Benedictus (2002)

---

Magie şi alcool

Magia și alcoolul viața`mi guvernează ,
pe care-am început-o studiind filosofia ,
anatomia , dreptul și vai , teologia ,
dar negăsind în ele nici liniște nici bază .


Sacrificai Venerei și-am zis : oricum o fi ea ,
sublimă ori sordidă , în trupu`i se ascunde
misterul fără nume și coapsele`i fecunde
în spasmul ca o moarte conferă veșnicia .


Imperialul spirit mă are`n a sa pază
și nici o conștiință`i egală cu beția
și tainică lucrare în nopțile de groază


Tărâm fără`ndoială aflat-am , și cutează
mereu rătăcitorul pe căile profunde :
"Am aurum non vulgi , leonem , poezia ."

Ilie Constantin

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Astăzi se împlinesc 73 de ani de la naşterea scriitorului Ilie Constantin.

Ilie Constantin (n. 16 februarie 1939, București) este un poet român, prozator, eseist și traducător, reprezentant al generației resurecționale și a paradoxismului.

Ilie Constantin este fiul lui Stan Constantin și al Raliței Constantin (n. Constantinescu). Între anii 1953 și 1956, Ilie Constantin studiază la Liceul Sfântul Sava din București, apoi la Facultatea de Filologie – Universitatea din București (1956 – 1961). Odată cu debutul în studenție are loc și debutul cu versuri în revista Tânărul scriitor. Debutul editorial se produce în penultimul său an de studenție, 1960, alături de Nichita Stănescu și de Cezar Baltag, cu placheta Vântul cutreieră apele, prefațată de Al. Philippide. După absolvirea cursurilor universitar-filologice, funcționează ca redactor la ziarul Scânteia, din 1962 și până în 1965; pentru o scurtă vreme, din 1965 și până în 1967, se angajează la Studioul Cinematografic București; îl aflăm apoi într-un post de redactor, dar de data asta la o revistă de literatură, Luceafărul, din 1967 și până în 1973, an în care ia hotărârea autoexilării la Paris. În Franța anului 1991, Ilie Constantin, în urma susținerii tezei Complicitatea fertilă – poeți români, 1951 – 1973 (La Complicité fertile – poètes roumains. 1951 – 1973), la Institutul Național de Civilizații și Limbi Orientale din Paris, primeşte  titlul de doctor în filologie.

Debutului editorial – cu Vântul cutreieră apele – îi urmează o serie de volume care surprind receptorul cu o lirică modernistă, trecută pe la înaltele curți poetice ale lui Quasimodo, Ungaretti, Montale, Umberto Saba (poeți pe care i-a tâlmăcit în românește și Ilie Constantin):

Desprinderea de țărm (1964; 1995),
Clepsidra (1966),
Bunavestire (1968),
Coline cu demoni (1971),
Celălalt (1972),
Neguțătorul de săbii / Le marchand de sabres (1997),
Plata luntrașului (1998),
Limba imperiului/La langue de l'empire (2000)
Entuziasmul melancolic, Editura EuroPress · Ideea Europeană, 2007 etc.

Ca prozator, Ilie Constantin s-a remarcat prin romanul Tinerii noștri bunici (1967), prin volumul de povestiri Câinele înlăcrimat (1970) etc.
Ilie Constantin este și un remarcabil recenzent / cronicar literar, eseist, ca în volumele: Despre poeți (1971), A doua carte despre poeți (1972) etc.
Din limba italiană Ilie Constantin a tradus o antologie de poeme din volumele lui Eugenio Montale, apărută în 1967, la Editura Tineretului (din București), în colecția „Cele mai frumoase poezii“, apoi una din poemele lui Umberto Saba, apărută în 1970.

Distincții

Premiul Uniunii Scriitorilor din România (pentru poezie, în 1971).

Grand Prix de la Jeunesse de la Société des Gens des Lettres de France (pentru proză, La chute dans le zénith, în 1989).

Titu Maiorescu

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Astăzi se împlinesc 172 de ani de la naşterea lui Titu Maiorescu.

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova, d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior.

Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova.

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.

În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie această instituţie de învăţământ reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

După numai un an de studii la Berlin obține la Giessen doctoratul „magna cum laude“. În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Giessen. La 28 noiembrie 1861 obține la Paris diploma de licență în drept, cu teza "Du régime dotal".

Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu „prelecțiunile populare“ (conferințe asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th.Rosetti, începerea activității de avocat, directoratul la Școala Normală „Vasile Lupu“ din Iași, înființarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare.

În 1876 devine ministru la Culte și Instrucțiune Publică în cabinetul Lascăr Catargi. De notat, ca inițiative ale lui Titu Maiorescu, subvenționarea școlilor române din Brașov, restaurarea bisericii de la Curtea-de-Argeș, organizarea publicării Arhivei Hurmuzachi, reorganizarea învățământului rural, proiectul de lege publică (care, cu toate limitele lui, își avea meritele pentru dezvoltarea unui învățământ științific) ș. a.

La 28 martie 1913 Titu Maiorescu este numit prim-ministru și ministru de externe. În această calitate, prezidează conferința de pace de la București în urma războiului balcanic (iulie).

Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul despărţirii de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea "critică judecătorească", întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.

Moare în 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Opera (selecţie)

O cercetare critică asupra poeziei române (1867)
În contra direcției de astăzi în cultura română (1868)
Direcția nouă în poezia și proza română (1872)
Comediile domnului Caragiale (1885)
Eminescu și poeziile sale (1889)
Povestirile lui Sadoveanu (1906)
Poeziile lui Octavian Goga (1906)
Retori, oratori, limbuți
Beția de cuvinte

Grigore Vieru

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Astăzi se împlinesc 77 de ani de la naşterea poetului Grigore Vieru.

Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererâta din fostul judeţ Hotin, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din orăşelul Lipcani, pe care o termină in 1953.

A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe", şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”.

A fost redactor la revista Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: "Făt-Frumos şi Curcubeul" şi "Bună ziua, fulgilor!". În 1964, publică în revista Nistru poemul "Legământ", dedicat poetului Mihai Eminescu.

În 1965, îi apare volumul "Versuri pentru cititorii de toate vârstele", pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret (1967). În 1967, revista Nistru publică poemul "Bărbaţii Moldovei", cu o dedicaţie pentru "naţionalistul" Nicolae Testimiţeanu. Întregul tiraj este oprit, iar dedicaţia este scoasă.

În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice "Numele tău", cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. Chiar în anul apariţiei, cartea devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate "Tudor Arghezi", "Lucian Blaga", "Brâncuşi", iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.

În 1969, el publică "Duminica cuvintelor" la editura Lumina, cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preşcolari, care a devenit "obligatorie" în orice grădiniţă de copii.

În 1970, editura Lumina publică "Abecedarul", semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de câţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi. Tot în 1970, apare volumul selectiv de versuri pentru copii "Trei iezi". La numai câteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării pentru poemul "Curcubeul", în care s-a găsit "ascuns" tricolorul românesc.

În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei Secolul XX, Dan Hăulică, Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu, Geo Şerban şi Tatiana Nicolescu.

În 1974, Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitaţie oficială din partea Uniunii Scriitorilor, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoţit de poetul Radu Cârneci. În acelaşi an, apare volumul de versuri lirice "Aproape", cu ilustraţii color de Isai Cârmu.

În 1977, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România, Vieru vizitează, împreună cu soţia, mai multe oraşe din România: Bucureşti, Constanţa, Cluj-Napoca şi Iaşi. Un an mai târziu, prin apariţia la editura Junimea din Iaşi (director Mircea Radu Iacoban) a volumului "Steaua de vineri", cu un cuvânt-înainte semnat de Nichita Stănescu, se rupe tăcerea între scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului.

În 1981, la editura Albatros din Bucureşti (director Mircea Sântimbreanu), în colecţia "Cele mai frumoase poezii", apare o selecţie din lirica poetului sub numele "Izvorul şi clipa", cu o prefaţă de Marin Sorescu.

În 1982 este lansat filmul muzical pentru copii "Maria Mirabela", al regizorului Ion Popescu, textele pentru cântece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen. În acelaşi an apare cartea de versuri "Rădăcina de foc", la Editura Universul din Bucureşti (director Romul Munteanu).

În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunând în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în Moldova de peste Prut.

În 1990, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace.

În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române.

La împlinirea vârstei de 60 de ani, în 1995, Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul Republicii.

În 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic "Acum şi în veac" (Colecţia: Biblioteca şcolarului), iar în 2000 este decorat cu Medalia guvernamentală a României "Eminescu" - 150 de ani de la naştere.

La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie, în apropiere de Chişinău. La 48 de ore după accident, inima lui Grigore Vieru a încetat să bată, pe fondul unor politraumatisme multiple şi al unei poliinsuficienţe a sistemelor şi organelor.

Opera

1957 - Alarma (versuri pentru copii)
1958 - Muzicuțe (versuri pentru copii)
1961 - Făt-Frumos curcubeul și Bună ziua, fulgilor! la editura „Cartea Moldovenească”
1963 - Mulțumim pentru pace (versuri) și Făgurași (versuri, povestiri și cântece).
1964 - Revista „Nistru” publică poemul Legământ, dedicat poetului nepereche Mihai Eminescu.
1965 - Versuri pentru cititorii de toate vârstele, prefațat de Ion Druță pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii și tineret (1967).
1967 - Poezii de seama voastră (editura „Lumina”)
1967 - Bărbații Moldovei, cu o dedicație pentru „naționalistul” Nicolae Testimițeanu (revista „Nistru”). Întregul tiraj este oprit, dedicația scoasă.
1969 - Duminica cuvintelor, la editura „Lumina” cu ilustrații de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preșcolari, care a devenit prezentă în orice grădiniță de copii.
1970 - Abecedarul (editura „Lumina”) — în colaborare cu Spiridon Vangheli și pictorul Igor Vieru)
1970 - Trei iezi
1974 - Aproape (versuri lirice, cu ilustrații color de Isai Cârmu)
1975 - Mama (editura „Lumina” — carte pentru cei mici, ilustrată de Igor Vieru)
1976 - Un verde ne vede! (editura „Lumina” — volum pentru care poetului i se decernează Premiul de Stat al Republicii Moldova (1978).
1989 - Metafore albastre - Сини метафори - (editura „Narodna cultura”, Sofia — în colecția Globus poetic, traducere în limba bulgară de Ognean Stamboliev.
2010 - Mi-e dor de piatră - Жал ми е за камъка - еd. Avangardprint, Bulgaria - traducere în limba bulgară și prefață de Ognean Stamboliev - 100 poezii

---

Legământ

(Lui Mihai Eminescu)

Ştiu: cândva, la miez de noapte
Ori la răsărit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale.
Am s-ajung atunce, poate,
La mijlocul ei aproape.
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsaţi aşa, deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a dovedit nici tata.
Iar de n-au s-auză dânşii
Al străvechii slove bucium,
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium.

Otilia Cazimir

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 118 ani de la naşterea scriitoarei Otilia Cazimir.

Otilia Cazimir (n. 12 februarie 1894, Cotu Vameş, judeţul Neamţ - d. 8 iunie 1967, Iaşi) este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, cunoscută ca autoare a unor versuri pentru copii. Pseudonimul i-a fost ales de scriitorul Mihail Sadoveanu și de criticul literar Garabet Ibrăileanu.
A fost cel de-al cincilea copil al învăţătorului Gheorghe Gavrilescu. Și-a petrecut copilăria în satul natal şi a început să scrie poezii de când era mică. A urmat cursurile liceale și universitare la Iași, oraș în care și-a petrecut întreaga viață. A debutat în anul 1912 în revista Viața românească, în care își va tipări majoritatea scrierilor. În anii 1937-1947 a fost inspector al teatrelor din Moldova. La revista Viața românească l-a cunoscut pe George Topârceanu. Între ei s-a legat o strânsă prietenie și o adevărată poveste de dragoste.
Pentru bogata sa activitate literară a primit numeroase premii și distincții: Premiul Academiei Române (1927), Premiul Femina (1928), Premiul Național pentru Literatură (1937), Premiul S.S.R. (1943) etc.
În Iași se află Casa Memorială „Otilia Cazimir”, vizitată de cititorii de toate vârstele.
 

Volume de versuri
A publicat aproape 60 de volume de poezii. Din creația sa se detașează câteva titluri:

Jucării
Baba iarna intră-n sat
Lumini și umbre
Fluturi de noapte
Cântec de comoară
Poezii
Versuri

Proză autobiografică

Grădină cu amintiri
Prietenii mei, scriitorii
A murit Luchi

---

De pe-o „bună dimineaţă”

De pe-o „bună dimineaţă”
Cu tulpină de cârcel,
A sărit un gândăcel
Cu mustăţile de aţă.

Alţi gândaci, mărunţi şi roşii,
Care-şi poartă fiecare
Ochelarii pe spinare,
Dorm la soare, somnoroşii!

Iar pe-un fir de păpădie,
Ce se-nalţă, drept, din iarbă,
Suie-un cărăbuş cu barbă,
În hăinuţă aurie.

Suie, mândru şi grăbit,
Să vestească-n lumea mare:
- Preacinstită adunare,
Primăvara a sosit!

(„Baba Iarna intră-n sat”, 1954)
( „Versuri”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965)

Alice Voinescu

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 127 de ani de la naşterea scriitoarei Alice Voinescu.

Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin - d. 4 iunie 1961 București) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru și traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913). Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata școala filozofică neo-kantiană de la Marburg. În 1948 a fost pensionată de la catedră și a petrecut un an și șapte luni de închisoare la Jilava și la Ghencea. După detenție, a avut domiciliul obligatoriu în comuna Costești de lângă Târgu Frumos până în 1954.

A creat Catedra de estetică și istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică din București. A publicat cărți de filosofie, estetică și teatru. Postum îi apare și masivul Jurnal care acoperă perioada interbelică și cea comunistă.

Volume publicate (selectiv)

L‘interprétation de la doctrine de Kant par l‘école de Marburg:Étude sur l‘idéalisme critique, Giard & Brière, 1913
Montaigne. Omul și opera, Revista Fundațiilor Regale, București, 1936
Aspecte din teatrul contemporan, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941
Eschil, Rev. Fundațiilor Regale, București, 1946
Întâlnire cu eroi din literatură și teatru, ediție îngrijtă de Dan Grigorescu, Editura Eminescu, București, 1983, 840 pag.
Scrisori către fiul și fiica mea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994
Jurnal - Editura Albatros, București, 1997; 881 pag., ediție îngrijită, evocare, tabel biobliografic și note de Maria Ana Murnu; cu o prefață de Alexandru Paleologu
Kant și școala de la Marburg, Editura Eminescu, București, 1999
Scrisori din Costești, ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Constandina Brezu, Editura Albatros, București, 2001

Anton Holban

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 110 ani de la naşterea scriitorului Anton Holban.

Anton Holban (n. 10 februarie 1902, Huși — d. 15 ianuarie 1937), București) a fost un scriitor, romancier și eseist român.

Este fiul lui Gheorghe Holban, ofițer, și al Antoanetei (născută Lovinescu), precum și nepotul de soră al criticului Eugen Lovinescu. A debutat la cenaclul acestuia, Sburătorul, unde a citit povestiri și fragmente din romane. Urmează școala primară la Fălticeni. După despărțirea părinților, copilul crește în casa Lovineștilor. Își continuă studiile la Fălticeni, Focșani și București, unde își dă bacalaureatul. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, alegându-și ca specialitate limba și literatura franceză.

Licențiat în limba franceză al Facultății de Litere și Filosofie din București, doctorat nefinalizat în Franța, pe tema dandyismului lui Jules-Amédée Barbey d'Aurevilly. După participarea la cursurile de vară la Dijon, se reîntoarce în Franța pentru pregătirea doctoratului, cu opera lui d’Aurevilly. Revine în țară peste alți doi ani, fără a-și fi luat doctoratul și e numit profesor la Liceul de Băieți „V. Alecsandri” din Galați. Profesor de limbă franceză la acest liceu din Galați (1928-1932) și apoi, pînă la moarte, în București. Se stinge stupid în 1937, în plină tinerețe și putere creatoare, din cauza unei operații banale de apendicită.

Opera

Nuvele
Bunica se pregătește să moară (o nuvelă în care eroina este chiar bunica sa, mama criticului Eugen Lovinescu), publicată în „Revista Fundațiilor Regale”, 1934, nr. 11
Castele de nisip, în volumul colectiv Nuvele inedite, Editura Adevărul, 1935
Halucinații , nuvele, cu un portret al autorului, Editura Vremea, 1938
Conversații cu o moartă, ediție îngrijită de Marius Chivu, Editura Polirom, 2005

Romane

Romanul lui Mirel, Editura Ancora, 1929
O moarte care nu dovedește nimic, Editura Cugetarea, 1931
Parada dascălilor, Editura Cugetarea, 1932
Ioana, Editura Pantheon, 1934
Jocurile Daniei (publicat postum, la Editura Cartea Românească, în îngrijirea lui Nicolae Florescu, în 1971)

Memorialistică

Pseudojurnal. Corespondență, acte, confesiuni, ediție îngrijită de Ileana Corbea și Nicolae Florescu, prefață și note de N. Florescu, Editura Minerva, 1978

---

Sunt un om complicat sau, ca să spun mai puţin favorabil despre mine, încurcat. Nimic nu se rezolvă simplu. Pentru o chestiune neînsemnată, am nesfârşite ezitări. Nu mă pricep să merg pe drumul drept, ocolesc. Găsesc mai multe mijloace posibile şi nu mă pricep ce să aleg. Sunt politicos mai mult decât trebuie, mulţumesc dacă se ocupă cineva de mine atât de mult, că incomodez. Mă ascult când vorbesc şi mereu nu sunt încântat de vorba pe care o spun. Îmi acopăr timiditatea cu unele isteţimi nepotrivite.

(Jocurile Daniei)

Liviu Deleanu

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 101 ani de la naşterea poetului Liviu Deleanu.

Liviu Deleanu (n. 8 februarie 1911, Iași - d. 12 mai 1967, Chișinău) este un poet român mai puţin cunoscut. Pe numele său adevărat Lipa Cligman, s-a născut la 8 februarie 1911, la Iași. În orașul natal intră la studii la gimnaziu, dar, din lipsă de surse, este nevoit să abandoneze. Pleacă la București, unde se angajează ca litograf, apoi corector la o tipografie. Literatura o „îmbrățișează” de la o vârstă destul de fragedă: la doar 15 ani redactează revistele „Prospect” și „Vitrina literară”. Poezia timpurie a lui L.Deleanu, cum ar fi volumul „Oglinzi fermecate”, apărut în 1927, este influențată de marii scriitorii moderniști, ca Charles Baudelaire, George Bacovia, Ion Pillat.Urmează placheta „Ceasul de veghe” (1937), apreciată de G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent”; versurile din acest volum sunt pline de compătimire pentru martirii războiului civil din Spania. Anul 1940 înseamnă pentru L. Deleanu, în afară de faptul că îi apare al treilea volum de versuri „Glod alb”, un eveniment care îi va marca destinul literar din continuare: poetul s-a refugiat în Basarabia. În timpul războiului din 1941 – 1945 poetul plăsmuiește o serie de cîntece inspirate („Cîntec scris pe patul armei”, „Cantec scris pe lat de palos” etc.). După război activează în domeniul literaturii pentru copii: „Poezii pentru copii” (1947), „Mi-i drag să meșteresc” (1955), „Bucurii pentru copii”(1956), „Licurici” (1961) ș.a. La poezia pentru adulți se întoarce în 1952, când apare cartea „Vremuri noi”, poemul „Krasnodon” (ulterior intitulat „Tinerețe fără moarte”) și basmul dramatic „Buzduganul fermecat”. Talentul liric al lui Liviu Deleanu s-a manifestat din plin în cărțile „Dragostea noastră cea de toate zilele” (1966) și postumele „Cartea dorului” (1968) și „Destăinuire” (1970). Lui Liviu Deleanu îi aparțin și traducerile din I. Krylov, A.Puskin, N.Nekrasov, M. Lermontov, A. Tvardovskij, K. Simonov, S. Marsak, K. Cukovskij ș.a. Versurile sale, la rândul lor, sunt traduse în mai multe limbi și sunt reeditate în Moldova și peste hotarele ei. Poetul s-a stins din viață la 12 mai 1967 la Chișinău. Actualmente, numele lui Liviu Deleanu îl poartă o stradă și un liceu din municipiul Chișinău, sectorul Buiucani.

Liviu Deleanu este autorul versurilor melodiei "Sanie cu zurgălăi".

Cărți publicate

Oglinzi fermecate (1927)
Ceasul de veghe, București, Șantier, 1937
Glod alb (1940)
Poezii pentru copii (1947)
Mi-i drag să meșteresc (1955)
Bucurii pentru copii (1956)
Licurici (1961)
Vremuri noi (1952)
Dragostea noastră cea de toate zilele (1966)
Cartea dorului (1968).

---

Crochiu

Păşim în doi
Sub pletele bătrânei ploi
Şi-un vânt bezmetic ne adie
La ora udă şi târzie
A stropilor ce cad mereu...

Iar părul tău cu părul meu
Se-ating din mers – şi se sărută,
Precum în noaptea abătută
Deasupra mea şi-asupra ta
Doi pomi vecini s-ar săruta,
Sau cum o boare trecătoare
S-ar săruta cu-o altă boare.

Şi suntem tineri amândoi
Sub ropotul bătrânei ploi.

Dinicu Golescu

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 235 de ani de la naşterea lui Dinicu Golescu.

Constantin Golescu, cunoscut sub numele de Dinicu Golescu (n. 7 februarie 1777 - d. 5 octombrie 1830), a fost un boier și cărturar român, fiu al marelui ban de Țara Românească Radu Golescu și al Zoiței Florescu. Dinicu Golescu s-a căsătorit cu Zoe Farfara în 1804. Din această căsătorie s-au născut Ana Golescu (1805-1878) Ștefan (1809-1874), Nicolae (1810-1877), Radu Golescu (1814-1882) și Alexandru (1818-1873).

Împreună cu fratele său mai mare, Iordache, a studiat la Academia grecească din București.

A fost ispravnic, hatman și mare logofăt în Muntenia. A înființat în 1826, pe moșia sa din Golești, o școală în care puteau învăța gratuit (i.e. pe cheltuiala lui) tineri indiferent de categoria socială din care făceau parte. A fost membru fondator al Societății literare (1827) și a contribuit activ la apariția primului ziar în limba română, "Curierul românesc" (1829).

Dintre scrierile sale, cea mai importantă este Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826, tipărită la Buda în 1826. Este primul jurnal de voiaj al unui român în Occident. Notele sale de drum cuprind referiri critice la starea de înapoiere socială și culturală a Țării Românești. Sub raportul limbii literare, lucrarea lui Golescu oglindește trecerea de la limba română literară veche la limba română literară modernă.

Adrian Maniu

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Astăzi se împlinesc 121 de ani de la naşterea poetului Adrian Maniu.

Adrian Maniu (n. 6 februarie 1891, București - d. 20 aprilie 1968, București) a fost un scriitor român, poet tradiționalist al epocii interbelice. A fost fratele pictoriței Rodica Maniu și cumnatul pictorului Samuel Mutzner.

S-a născut la București, din părinți de origine ardeleană. Este licențiat al Facultății de Drept din București, dar nu profeseaza niciodată după examenul de licență. Redactor la Chemarea, Universul, Dimineața și Adevărul. A făcut parte din primul colegiu director al revistei Gândirea alături de Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic. Participă sporadic la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Colaborează de-a lungul timpului la revistele "Insula" (1911), "Simbolul" (1911), "Seara" (1913-1914), "Noua revista română" (1914). Debutează ca poet simbolist cu volumul "Figurile de ceară" (1912).

După nişte începuturi postsimboliste şi protoavangardiste (publicând în aceeaşi revistă cu Tristan Tzara şi Ion Vinea), scriitorul trece aparent la tradiţionalism. Tradiţionalismul său însă este unul decorativ, mimetic-ironic şi cu destule reminiscenţe ale imagismului anterior. În timp ce "Figurile de ceară" constituie un ciclu notabil de poeme în proză postsimboliste, în poemul dramatic "Salomeea", cea mai remarcabilă carte protoavangardistă, Adrian Maniu e, poate, în cel puţin la fel de mare măsură ca Tzara în primele poeme, un campion al deconstrucţiei şi al frondei. Nu întotdeauna la acelaşi nivel calitativ, dar de asemenea de reţinut sunt poemele protoavangardiste adunate în ciclul "Flori de hârtie" şi, parţial, în "Cântece de dragoste şi moarte", care se pot regăsi, împreună cu Salomeea, în "Scrieri" vol. 2.

Opera poetică

Figurile de ceară, (1912), debut editorial
Salomeea, Tipografia G. Ionescu, 1915
Lângă pământ, Ed. Cultura Națională, 1924
Drumul spre stele, Ed. Cartea Romaneasca,1930
Cartea țării, Ed. Fundațiilor Culturale Regele Carol I, 1934
Cântece de dragoste și moarte, Ed. Cultura Națională, 1935

---

Senin de iarnă


Vulpea de rugină cu mersul temut,
În dâmburi de lumină, de vânturi bătut
Paşi uşori a scris, ca flori de cais.


Stolul de mierliţe, prin ninsoarea nouă
Săreau în cruciuliţe, câte două, două
Pe-ntinsul zăpezii, sub poala livezii.


Nici că mai susură izvorul împietrit
Cu ţurţuri pe gură, de sloi zăvorât,
Să nu poată plânge urmele de sânge.


Cu stele încărcat licărind lumina,
Brazii împovăraţi, ascund vizuina
Sub punţi de cleştar şi mărgăritar.

Geo Bogza

Teste despre Geo Bogza aici şi aici.

---

 Astăzi se împlinesc 104 ani de la naşterea lui Geo Bogza.

Geo Bogza s-a născut la 6 februarie 1908, la Blejoi lângă Ploiești, ca fiu al lui Alexandru Bogza şi al Elenei. Este fratele mai mare al lui Nicolae Bogza, numele adevărat al scriitorului Radu Tudoran.

A fost poet, reporter, creator al reportajului literar românesc, teoretician al avangardei, autor al câtorva din textele ei definitorii (Urmuz, Exasperarea creatoare, Reabilitarea visului), poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi” al Jurnalului de sex la recea și solemna puritate a lui Orion, ziarist de curajoasă și consecventă atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotrivirii (1953), Pagini contemporane, Paznic de far), reporter al unor lumi, țări, priveliști, meridiane devenite componente ale unui univers particular, specific scriitorului, prozator al opulenței tâmpe (Înmormântări) și al plictisului exasperant provincial (O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil), al destinului individual tragic, sub semnul dorinței de înavuțire (Cum a înnebunit regele petrolului), al absurdului (Moartea lui Iacob Onisia), cântăreț, de amplitudine whitmaniană, al neamului din Carpați (Cartea Oltului).

Geo Bogza adaugă literaturii naționale un nume, o operă și un stil, evidente și inconfundabile.

Moare la 14 septembrie 1993, în București, la un an după fratele său, scriitorul Radu Tudoran.

---

Orion

Nicio corabie nu s-a întors vreodată
Din mările sudului sau de la capricorn
Atât de pură şi elegantă fregată,
Cum se întoarce toamna Orion.


Peste păduri înverzite n-a strălucit nicicând
Lumina lui albă. Nici pe pajişti de fân.
Oceane şi munţi îl văd primăvara plecând
şi cerul nu-şi mai află multă vreme stăpân.


Octombrie urcă din nou peste grădini
înaltele-i catarge cu vârfuri de platină
şi toată iarna, apoi, corabia de lumină
Deasupra lumii uimite se clatină.


Rege al constelaţiilor din septentrion
Mereu lunecând peste lumi îngheţate
Aşa străbate noaptea marele Orion,
Corabie legănată în eternitate.