Evaluarea Naţională 2012 - subiecte şi rezolvări

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Subiectele de la proba de limba şi literatura română din cadrul Evaluării Naţionale 2012 şi rezolvarea lor vor fi publicate luni, 25 iunie 2012, imediat după terminarea probei pe Blogul profesorului de limba română.

Camil Petrescu

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 118 ani de la naşterea scriitorului Camil Petrescu.

Camil Petrescu (n.9 aprilie 1894 — d. 14 mai 1957) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El  rămâne în literatura română în special ca inițiator al romanului modern.

S-a născut la București, la 9 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de nașterea scriitorului) și al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu, din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul „Sfântul Sava“ și la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București. Își ia cu brio licența, cu calificativul „magna cum laude“, în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu. Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a teatrului“. A publicat un studiu în lucrarea „Istoria filosofiei“, coordonată de N. Bagdasar, legat de un câmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl.

Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul Raul D.

Între 1916 - 1918 participă ca ofițer la primul război mondial, iar experiența trăită acum se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). În 1916, e mobilizat și pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăși în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german își pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum își notează în Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în șoaptă» eu rămîn vecinic absent“. Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la București.

Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stânga, N. D. Cocea e modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor și a eroului său, Ladima, din romanul Patul lui Procust.

Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Ideea.Ciclul morții în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante ale modernismului european, Patul lui Procust.

În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista doar 10 luni, iar din 1947 este ales membru al Academiei Române.

Moare la 14 mai 1957, la București. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu Un om între oameni rămâne neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza sec romanul, drept „o întreprindere jalnică” pe motiv că autorul îmbrățișase principiile realismului socialist și devenise unul dintre susținătorii noului regim comunist.

OPERA
Romane

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930)
Patul lui Procust (1933)
Un om între oameni (1953 - 1957, rămas neterminat)

Nuvele

Turnul de fildeș (1950)
Moartea pescărușului (1950)
Mănușile (1950)
Cei care plătesc cu viața (1950)

Poezie

Versuri. Ideea. Ciclul morții (1923)
Un luminiș pentru Kicsikem (1925)
Transcedentalia (1931)
Din versurile lui Ladima (1932)

Dramaturgie

Jocul ielelor 1918
Act venețian, 1918-1946
Suflete tari, 1921
Danton, 1924-1925
Mioara, 1926
Mitică Popescu,1925-1926
Dona Diana, comedie în gustul Renașterii în zece tablouri după Moreto, 1938
Iată femeia pe care o iubesc, 1943
Prof. dr. Omu vindecă de dragoste, 1946
Bălcescu, 1948
Caragiale în vremea lui, 1955

Emil Cioran

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 101 ani de la naşterea scriitorului Emil Cioran.

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari; d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.

Emil Cioran s-a născut la Rășinari, aflat pe atunci în comitatul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneția de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraș. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autoritățile austro-ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din București. A fost coleg cu Constantin Noica și elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinerețe a arătat înclinație spre agnosticism, apărându-i evidentă "incoveniența existenței". În timpul studenției a fost în mod deosebit influențat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann și Ludwig Klages.

Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la față a României a fost autocenzurat în ediția a doua aparută la începutul anilor '90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, "pretențioase și stupide".

Nevoia resimțită atunci de generația tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraționaliste, care din păcate a culminat într-un extremism de dreapta, a influențat viziunea tânărului Cioran. Deși nu a fost niciodată membru al Mișcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente. Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie și rușine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.

Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul "Andrei Șaguna" din Brașov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaș, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei. Varianta definitivă a Îndreptarului (rămasă inedită până în 1991) a fost încheiată în 1945, anul în care Cioran s-a stabilit definitiv în Franța. După retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste a trăit la Paris ca apatrid.

În 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în țară (două luni) în 1940, el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard - editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale - prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincțiile literare care i-au fost atribuite.

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu , Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreținut o vastă corespondență, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.

Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. "N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele", va constata mai târziu. Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influențat de mișcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existențialistă (sub varianta ei românească, cu accente creștine și mistice, "trăirismul").

Opera

Pe culmile disperării, București, 1934
Cartea amăgirilor, București, 1936
Schimbarea la față a României, București, 1936
Lacrimi și sfinți, Bucuresti, 1937
Amurgul gîndurilor, 1940
Îndreptar pătimaș, ed. Humanitas, București, 1991

Précis de décomposition (Tratat de descompunere), Paris, Gallimard, 1949
Syllogismes de l'amertume (Silogismele amărăciunii), Paris, Gallimard, 1952
La Tentation d'exister (Ispita de a exista), Paris, Gallimard, 1956
Histoire et utopie (Istorie și utopie), Paris, Gallimard, 1960
La Chute dans le Temps (Căderea în timp), Paris, Gallimard, 1964
Le Mauvais Démiurge (Demiurgul cel rău), Paris, Gallimard, 1969
De l'inconvénient d'être né (Despre neajunsul de a te fi născut), Paris, Gallimard, 1973
Écartèlement (Sfârtecare), Paris, Gallimard, " Les essais " (Eseurile), 1979
Exercices d'admiration: essais et portraits (Exerciții de admirație: eseuri și portrete), Paris, Gallimard, 1986
Aveux et anathèmes (Mărturisiri și anateme), Paris, Gallimard, 1986.

Ion Pillat

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 121 de ani de la naşterea poetului Ion Pillat.

Ion Pillat (n. 31 martie 1891, București – d. 17 aprilie 1945), a fost un academician, antologator, editor, eseist, poet tradiționalist și publicist român. Pe linie maternă a fost înrudit cu familia Brătianu. Bunicul său a fost cunoscutul politician Ion Brătianu, care a fost adesea evocat în poeme din volumul său cel mai complet din punct de vedere estetic, Pe Argeș în sus, în poeme precum Bunicul, Bunica, Aci sosi pe vremuri sau Ochelarii bunicului.
Și-a petrecut copilăria la moșiile Florica, pe Argeș și la Miorcani, pe râul Prut. După 1945 poezia sa este trecută la "index", evident din rațiuni strict politice. Fiul său, criticul și romancierul Dinu Pillat, a fost îndepărtat de la Facultatea de Litere, unde era asistent al lui George Călinescu, fiind condamnat la temniță politică, iar manuscrisele i-au fost confiscate și distruse. Nepoata sa, Monica Pillat este o reputată anglistă.
Ion Pillat s-a născut la București în casa din Calea Dorobanților 6. Tatăl său era moșier și parlamentar, iar mama sa, Maria Pillat, a fost a doua fiică, în ordinea vârstei, a lui Ion C. Brătianu. Primii ani ai copilăriei i-a petrecut pe moșia bunicului, Florica, unde a învățat în particular întreaga școală primară. A urmat cursurile școlii primare nr. 1 din Pitești, iar în 1905 a terminat liceul Sfântul Sava din București. Mama sa l-a luat cu ea la Paris, pentru a continua studiile acolo. Cu ocazia excursiei la Chartres, a descoperit arta gotică, care l-a inspirat pentru prima sa poezie În catedrală.
În 1910 s-a înscris ca student la Sorbona, unde a studiat în principal istoria și geografia, dar a făcut în paralel și dreptul. Titu Maiorescu i-a publicat în 1911, o parte din poezii în Convorbiri literare. În 1912, aflat în București în vacanță, l-a cunoscut pe Alexandru Macedonski, căruia i-a editat volumul Flori sacre. În 1913 a obținut licența în litere la Paris și a participat la campania din Bulgaria, în timpul războiului balcanic. A obținut în 1914 și licența în drept, apoi a revenit definitiv la București unde a publicat volumul Eternități de-o clipă.
S-a căsătorit în 1915 cu pictorița Maria Procopie-Dumitrescu. În 1916 a editat volumul Plumb al lui George Bacovia și a preluat conducerea revistei Flacăra, împreună cu Adrian Maniu și Horia Furtună. A participat la conferința de pace de la Paris ca secretar al lui Alexandru Vaida-Voievod, președintele delegației ardelene. În ziua semnării tratatului, a publicat într-o ediție restrânsă de lux, volumul Grădina dintre ziduri.
În 1921 a apărut, sub îngrijirea sa, volumul Poezia toamnei, o antologie din versurile poeților români care au cântat toamna. În 1922 a scos, împreună cu Tudor Arghezi, revista Cugetul românesc, iar în anul următor a publicat volumul de versuri Pe Argeș în sus, în care două poeme celebre conțin portretele bunicilor săi, Bunicul și Bunica. În 1925 a publicat volumul Satul meu și a scos împreună cu criticul Perpessicius Antologia poeților de azi. În 1935 a descoperit Balcicul, destinația preferată a Reginei Maria a României, care atrăgea ca un magnet pictorii și poeții epocii, unde și-a construit o vilă. A publicat Poeme într-un vers, influențate de haiku și tehnica poemelor într-un vers din literatura chineză și din literatura japoneză.
A primit în 1936 Premiul Naţional pentru Literatură și a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În 1937 a tradus din Charles Baudelaire și a publicat volumul Țărm pierdut. A publicat în 1942 o antologie de traduceri din poezia germană și volumul de versuri Împlinire. În 1944, sub titul Poezii i-a apărut întreaga operă lirică scrisă între 1906 și 1941.

La data de 17 aprilie 1945 a avut o congestie cerebrală în plină stradă, a fost transportat acasă (pe actuala stradă Alexandru Philippide la nr.9) în stare de inconștiență, iar în jurul orei 22 a decedat.

Volume de versuri publicate

1912 – Visări păgâne, Editura Minerva, București
1914 – Eternități de o clipă, Editura Flacăra, București
1914 – Amăgiri, Editura Flacăra
1919 – Grădina între ziduri, Editura Frayier Soye, Paris
Pe Argeș în sus, Editura Cultura națională, 1923( volumul cel mai cunoscut)
Satul meu, Editura Cartea vremii, 1925
Biserica de altădată, Editura Cartea Românească, 1926
Întoarcere, Editura Petre Cătunaru, 1928
Limpezimi, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1928
Caietul verde, Editura Cartea Românească, 1932, ediție definitivă, 1937
Scutul Minervei, București, 1934
Poeme într-un vers, Editura Cartea Românească, 1936
Țărm pierdut, Editura Fundațiilor, 1937
Umbra timpului, Universul literar, 1939
Balcic, București, 1942
Asfodela, București, 1943
Antologia poeților de azi
Florica (poezii, cu desene de Ștefan Popescu) Editura Cartea Românească, 1926

---

În vie

Tot mai miroase via a tămâios şi coarnă
Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc…
Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc;
Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă?

Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod
Şi soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie…
Acum – omidă neagră – spre poama lui se suie
Târâş, un tren de marfă pe-al Argeşului pod.

Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul ia.
Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlimbar.
O ghionoaie toacă într-un agud, şi rar
Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia...

S-a dus. Şi iarăşi sună… şi tace. Dar aud
- Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată –
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată
Lovind în amintire ca pasărea-n agud.

Ana Blandiana

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Astăzi Ana Blandiana împlineşte 70 de ani.

Ana Blandiana (n. 25 martie 1942, Timişoara). Poetă, publicistă, disidentă, luptătoare pentru drepturile civice. Pe numele adevărat Otilia-Valeria Coman, ea este fiica preotului Gheorghe Coman, licenţiat în Drept şi Teologie, deţinut politic, şi a Otiliei Diacu, originară din com. Blandiana (Alba).

Urmează cursurile liceale la Oradea şi pe cele universitare la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj (1963–1967), unde îşi ia licenţa în filologie romanică. În 1967 se mută la Bucureşti. În 1973–1974, obţine o bursă de studii în cadrul Programului Scriitoricesc Internaţional al Universităţii din Yowa City (S.U.A.). A fost, în anii 1968–1977, redactor la „Viaţa studenţească” şi „Amfiteatru”, apoi bibliotecară la Institutul de Arte Plastice din Bucureşti, în 1975–1977, şi redactor la Uniunea Scriitorilor, în 1977–1979. Din 1968 deţine rubrici permanente la „Contemporanul” (Antijurnal sau Corespondenţe), de unde va trece la „România Literară”, unde s-a ocupat, în 1974–1988, de rubrica Atlas.

Debutează literar în revista „Tribuna” din Cluj-Napoca cu poezia Originalitate, semnând pentru prima dată cu pseudonimul Ana Blandiana în 1959. În perioada 1964–1990, publică peste 40 de volume de poezie, publicistică ş.a., în ţară şi străinătate. A debutat editorial cu placheta de versuri Persoana întâia plural (1964), urmată de volumele Călcâiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969), Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), Somnul din somn (1977), Ochiul de greier (1981), Ora de nisip (1983) şi Stea de pradă (1985).

„Blandiana se numără printre poeţii a căror ascendenţă blagiană reprezintă unul din elementele definitorii pentru lirica nouă de la mijlocul deceniului şapte. […] Tonul e solemn, fără rigiditate, iar confesia a deprins de la Blaga acea impersonalitate concis reflexivă care lasă să se vadă din om mai ales fiinţa gânditoare…” (Nicolae Manolescu).

Abordează şi alte genuri: proză fantastică (Cele patru anotimpuri, 1974), nuvele (Proiecte de trecut, 1982), tabletă, eseu, însemnări de călătorie, versuri pentru copii. Împreună cu soţul ei, Romulus Rusan, a publicat şi volume de interviuri cu personalităţi culturale – Convorbiri subiective (1972) sau O discuţie la Masa Tăcerii (1977).

Conflictul cu oficialităţile comuniste declanşat de o serie de poeme publicate în revista „Amfiteatru”, în 1984, se acutizează prin publicarea, în 1988, a volumului Întâmplări de pe strada mea, care-i va aduce interdicţia de a mai publica. Numele Ana Blandiana este interzis, iar cărţile ei sunt scoase din biblioteci.

De-a lungul carierei a obţinut mai multe premii, cum ar fi Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1969), Premiul pentru poezie al Academiei Române (1970), Premiul pentru literatură pentru copii (1980), Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1980), Premiul internaţional «Gotfried von Herder» (1982).

La 22 decembrie 1989, numele Anei Blandiana apare la televiziune ca membru fondator al Frontului Salvării Naţionale, fără ca ea să fi fost întrebată. La prima întrunire a noului for de conducere a ţării, pe 26 decembrie 1989, i se propune funcţia de vicepreşedinte, dar o refuză, peste o lună demisionând ca urmare a violenţelor îndreptate împotriva opoziţiei. În aprilie 1990 participă la mitingurile organizate în Piaţa Universităţii, iar în noiembrie se numără printre iniţiatorii şi fondatorii Alianţei Civice, pe care o va conduce între 1991 şi 2000. În ianuarie 1993 propune Consiliului Europei proiectul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, realizat de-a lungul mai multor ani şi devenit astăzi instituţie de prestigiu internaţional. În mai 1993, susţine la Universităţile Sorbona III şi IV din Paris un ciclu de conferinţe despre Rădăcinile răului românesc şi Convertibilitatea suferinţei. Cu acest prilej Oficiul German de Studii Universitare (D.A.A.D.) editează un volum trilingv (română-franceză-germană) din creaţia Anei Blandiana. În 1997 primeşte Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” şi este aleasă membră a Academiei de Poezie «Stéphane Mallarmé», Paris, iar în 1998 înfiinţează, împreună cu Romulus Rusan, Şcoala de vară de la Sighet, destinată adolescenţilor. Membră a Academiei Europene de Poezie, din 2001 este membru fondator al Academiei Mondiale de Poezie constituită la Verona sub egida UNESCO. A mai fost premiată cu Premiul „Opera Omnia” (2001), Premiul Internaţional „Vilenica” (2002), Premiul Internaţional „Giuseppe Acerbi”, Premiul Internaţional „Camaiore” (2005), Marele Premiu al Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” (2007) şi distinsă cu Legiunea de Onoare în grad de cavaler, cea mai înaltă distincţie civilă franceză.

„Am început prin a încerca să mă exprim şi am sfârşit prin a mă lăsa, de mine însămi, exprimată” (Ana Blandiana).

Poezie - ediţii princeps

Persoana întâia plural, Editura pentru Literatură, 1964
Călcâiul vulnerabil, Editura Tineretului, 1966
A treia taină, Editura pentru literatură, 1969
Octombrie, noiembrie, decembrie, Cartea Românească, 1972
Somnul din somn, Cartea Românească, 1977
Ochiul de greier, Editura Albatros, 1981
Stea de pradă, Cartea Românească, 1985
Arhitectura valurilor, Cartea Românească, 1990
Soarele de apoi, Editura DU Style, 2000
Refluxul sensurilor, Humanitas, 2004

---

Ştiu, puritatea

Știu, puritatea nu rodește,
Fecioarele nu nasc copii,
E marea lege-a maculării
Tributul pentru a trăi.
Albaștri fluturi cresc omizi,
Cresc fructe florilor în jur,
Zăpada-i albă neatinsă
Pământul cald este impur.
Neprihănit eterul doarme,
Văzduhul viu e de microbi,
Poți dacă vrei să nu te naști,
Dar dacă ești te și îngropi.
E fericit cuvântu-n gând,
Rostit, urechea îl defăimă,
Spre care o să mă aplec
Din talgere - vis mut sau faimă?
Între tăcere și păcat
Ce-o să aleg - cirezi sau lotuși?
O, drama de-a muri de alb
Sau moartea de-a învinge totuși...

---

Alte poezii şi muzică pe versuri de Ana Blandiana găseşti aici.

George Topîrceanu

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 126 de ani de la naşterea poetului George Topîrceanu.

George Topîrceanu (n. 20 martie 1886, București - d. 7 mai 1937, Iași) a fost un poet, prozator, memorialist și publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.

George Topîrceanu s-a născut în București la data de 20 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topârceanu și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena ", amândoi originari din părțile Sibiului.

Începe școala primară la București în anii 1893-1895 și o continuă pe valea Topologului, la Suici, județul Argeș, unde părinții se stabilesc o vreme. Revine la București și se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava (1898 - 1906). După absolvire intră funcționar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de șomaj și de viață boemă. În paralel, se înscrie la facultatea de drept (1906), pe care o părăsește pentru cea de litere, fără a termina studiile.

Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniță și doi nasturi” pentru a-i folosi de public.

Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat și la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, Viața socială a lui Nicolae D. Cocea. În 1909 publică în Viața românească parodia Răspunsul micilor funcționari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (pseudonim al lui Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel) prin care se face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreține o interesantă corespondență), îl cheamă la Iași (1911), ca subsecretar de redacție la Viața românească (Topîrceanu: conferința „Cum am devenit ieșean").

Odată cu stabilirea la Iași, activitatea la Viața românească și influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu abandonează faza adolescentină a creației sale, cu romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă și tendințele vădite spre filozofarea retorică, pornind spre noi orizonturi poetice.

Subsecretar, apoi secretar de redacție la Viața românească, aflată sub influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu cunoaște și colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu, grupare aflată în luptă polemică cu sămănătorismul lui Nicolae Iorga sau cu modernismul estetizant și importat de la Sburătorul lui Lovinescu. Din această perioadă din ajunul Primului Război Mondial datează parodiile după Ion Minulescu, Nicolae Davidescu - promotori ai simbolismului și ai modernismului - sau după Dimitrie Bolintineanu și Mircea Dem. Rădulescu, cu retorismul lor patriotard-sforăitor și idilismul desuet.

Între 1912 - 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.

În 1912 se căsătorește cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el și poeta Otilia Cazimir.

În 1916 debutează editorial cu două volume: Balade vesele și Parodii originale.

La Iași încearcă să-și termine studiile de filozofie, dar este mobilizat și participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. Experiența celor două campanii și a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia, (București, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, (Iași, 1920) și Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate, (București, 1936).

Întors la Iași, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariția Vieții românești (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă și în Povestirile vânătorești, în care tovarășul de pușcă și de undiță este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”.

Volumele sale (Balade vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin - Planina) se bucură de succes de public și de presă, în special poezia, pentru care obține în 1926 Premiul Național de Poezie.

În anul 1934 începe în Revista Fundațiilor Regale publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).

În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deși bolnav de cancer la ficat, întemeiază împreună cu Sadoveanu și Grigore T. Popa revista „Însemnări ieșene” ca un ultim efort creator.

Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii, și de protest față de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.

Poetul a decedat la 7 mai 1937  în casa lui Demostene Botez, la Iași.

Opere

Balade vesele Și triste, București (1916).
Parodii originale, București (1916).
Amintiri din luptele de la Turtucaia, București (1918).
Strofe alese. Balade vesele și triste, Iași (1920).
În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, Iași (1920).
Migdale amare, București (1928).
Scrisori fără adresă, proză umoristică și pesimistă, București (1930).
Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate, București (1936).
Minunile Sfîntului Sisoe, roman satiric neterminat, publicat postum (1938).

---

Versuri de George Topîrceanu şi muzică pe aceste versuri poţi găsi aici.

---

Ion Barbu

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 117 ani de la naşterea poetului Ion Barbu.

Ion Barbu (n. Dan Barbilian, 19 martie 1895, Câmpulung-Muscel, d. 11 august 1961, București) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele inițial Barbu) și al Smarandei, născută Șoiculescu.

După clasele primare şi gimnaziale făcute în provincie, urmează cursurile liceelor "Gh. Lazăr" şi "Mihai Viteazul" din Bucureşti. După bacalaureat (1914), se înscrie ca student la secţa de matematică a Facultăţii de ştiinţe din Bucureşti.

În anul 1919, Dan Barbillian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului, ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi și mai frumoase prietenii literare.

Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian își descoperă talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt complementare în viața sa : acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație.

Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai completă până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viața Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-și continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viață boemă, se întoarce în țară.

Ion Barbu, care nu s-a rezumat niciodată să fie un simplu poet descriptiv, nu se dezminte nici cu După melci, deşi aici îl surprindem că se pierde mai mult decît oriunde în amănunta exterioare.

Din poemele fabulative cu elemente de figuraţie din natură, capodopera rămîne însă Riga Crypto şi lapona Enigel, balada închipuită de Ion Barbu ca zisă de un menestrel, “la spartul nunţii, în cămară". Asistăm de astă dată la o dramă lirică, a cărei desfăşurare are loc în lumea vegetală a climatului boreal, implicînd erosul în forma unei conjuncturi extraordinar plasticizate. Povestea nefericitului Crypto, “regele-ciupearcă", este cântată cu o gingăşie plină de gravitate. Pradă dragostei pentru mica laponă Enigel, oprită într-un popas de noapte în poiana sa de muşchi, în drumul cu renii spre păşunile de mai la sud, Crypto o îmbie să rămână acolo, “în somn fraged şi răcoare", departe de soarele de care el se simte despărţit, prin “visuri sute, de măcel". Semnificativele versuri ale răspunsului, cu care Enigel îi respinge rugămintea, pentru că aspiră cu întreaga ei natură la solaritate, ne dau o imagine a nordului, hibernând cu cultul soarelui în suflet, de o putere expresivă adânc memorabilă.

Principiul, pe care se structurează arta poetică a lui Ion Barbu, în ultima etapă de manifestare a evoluţiei sale, apare enunţat, aproape programatic, în versurile din bucata Joc secund într-un stil care ajunge să fie caracteristic întregului ciclu, greu de descifrat prin natura excesiv sintetică a formulării, prin subiectivismul cu totul arbitrar al analogiilor create, prin discontinuitatea imaginilor, prin opţiunea pentru cuvântul rar sau de specialitate matematică şi uneori chiar prin tendinţa de a se da cuvintelor în context un alt sens decât acel pe care îl au în uzul comun.

La 11 august 1961, Ion Barbu moare la spitalul “Vasile Roaită" din Bucureşti, bolnav de cancer la ficat.

Opere

După melci, Editura Luceafărul, 1921
Joc secund, Editura Cultura Națională, 1930

---

După melci
-fragment-
Unchiului meu, Sache Şoiculescu. al cărui glas îl împrumut aici.

Dintr-atâţia fraţi mai mari:
Unii morţi
Alţii plugari;
Dintr-atâţia fraţi mai mici:
Prunci de treabă,
Scunzi, peltici,
Numai eu, răsad mai rău,
Dintr-atâţia, prin ce har?
Mă brodisem şui, hoinar.
Eram mult mai prost pe-atunci...

Când Păresimi da prin lunci,
Cu pietrişul de albine,
Ne părea la toţi mai bine:
Ţânci ursuzi,
Desculţi şi uzi,
Fetişcane
Cozi plăvane
Înfăşate-n lungi zăvelci,
O porneau în turmă bleagă
Să culeagă
Ierburi noi, crăiţe, melci...
Era umed în bordei
Şi tuleam şi eu cu ei.

I

Tot aşa o dată, iar,
La un sfânt prin Făurar
Ori la sfinţii Mucenici,
Târla noastră de pitici
Odihnea pe creastă, sus,
- Eu voinic prea tare nu-s:
Rupt din fugă,
Subt o glugă
De aluni, pe buturugă,
Odihnii
Şi eu curând...

Vezi, atunci mi-a dat prin gând
Că tot stând şi alegând
Jos, în vraful de foi ude
Prin lăstari şi vrejuri crude,
S-ar putea să dau de el:
Melcul prost, încetinel...
În ungher adânc, un gând
Îmi şoptea că melcul blând
Din mormânt de foi, pe-aproape,
Cheamă Omul să-1 dezgroape...
Şi pornii la scotocit
(Cu noroc, căci 1-am găsit).
Era, tot, o mogâldeaţă,
Ochi de bou, dar cu albeaţă:
Între el şi ce-i afar'
Strejuia un zid de var.
- Ce să fac cu el aşa?
Să-1 arunc nu îmi venea...
Vream să văd cum se dezghioacă
Pui molatec, din ghioacă;
Vream să văd cum iar învie
Somnoros, din colivie...

Şi de-a lungul, pe pământ,
M-aşezai cu-acest descânt:
-"Melc, melc, Cotobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng, şi fă-te-ncoace.
Nu a bine să te-ascunzi
Subt păreţii grei şi scunzi;
Printre vreascuri cerne soare,
Colţi de iarbă pe răzoare
Au zvâcnit iar muguri noi,
Pun pe ramură altoi.
Melc, melc,
Cotobelc.
Iarna leapădă cojoace,
Şi tu singur în găoace!
Hai, ieşi,
Din cornoasele cămeşi!
Scoate patru firişoare
Străvezii, tremurătoare.
Scoate umede şi mici
Patru fire de arnici;
Şi agaţă la feştile
Ciufulite de zambile
Sau la fir de mărgărint
Înzăuatul tău argint...

Peste gardurile vii
Dinspre vii,
Ori de vrei şi mai la vale,
În tarlale,
Tipăreşte brâu de zale..."

După ce l-am descântat,
L-am pus jos
Şi-am aşteptat...

Înserase mai de-a bine;
Crengi uscate, peste mine,
Bâzâind la vântul strâmb,
Îmi ziceau răstit din drâmb...
Năzdrăvana de pădure
Jumulită de secure,
Scurt, furiş,
Înghiţea din luminiş.
Din lemnoase văgăuni,
Căpcăuni
Îi vedeam pieziş
Cum cască
Buze searbăde de iască;

Şi întorşi
Ochi buboşi
Înnoptau supt frunţi pestriţe
De păroase,
De bărboase
Joimariţe.

Şi cum stam sub vânt şi frig
Strâns cârlig,
Iscodind cu ochii treji
Mai de sus de bârnă drumul,
Unde seara ţese fumul
Multor mreji:
Pe subt vreascuri văzui bine
Repezită înspre mine
O guşată cu găteji.

Ghiondorâş
Căta la cale;
De pe şale,
Când la deal şi când la vale,
Curgeau betele târâş.

Iar din plosca ei de guşe
De mătuşe
Un tăios, un aspru: hârrşi...

Plâns prelung, cum scoate fiara,
Plâns dogit,
Când un şarpe-i muşcă ghiara,
Muget aspru şi lărgit
De vuia din funduri seara...
Mi-a fost frică, şi-am fugit!

---

Poezia integrală şi albumul produs de Nicu Alifantis pe versurile ei le puteţi găsi aici.

Alexandru Macedonski

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 158 de ani de la naşterea lui Alexandru Macedonski.

Alexandru A. Macedonski (n. 14 martie 1854, București — d. 24 noiembrie 1920, București) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român. Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română. Inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut modernizarea poeziei românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-au afectat serios cariera literară și viața. De asemenea, sunt notabile polemicile sale cu Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu  și, mai târziu, Ion Luca Caragiale.

Pe de altă parte, Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activității lor scriitoricești, numeroși tineri talentați, printre care George Bacovia și Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa Literatorul.

În anul 1873 a scos ziarul Oltul, iar în anul 1896 revista Liga ortodoxă, în care vor debuta, printre alții, Tudor Arghezi și Gala Galaction.

Alexandru Macedonski a fost ales (în 2006) membru post-mortem al Academiei Române.

Opera

Până în 1890 Macedonski a scris poeme ample, de factură romantică, cu versuri lungi și cu un pronunțat caracter satiric, ca de exemplu ciclul Nopților, caracterizat și printr-un abundent retorism romantic, inspirat din volumul Nopțile al poetului romantic francez Alfred de Musset.

După 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de esențializare. În această perioadă scrie Rondelurile; discursul liric este rezultatul unui efort de sinteză și se bazează pe o metaforă concretă. Poetul renunță la retorismul primei etape, poezia devenind sugestie și muzicalitate. Spre exemplu, acum scrie Rondelul rozelor ce mor, Rondelul apei din grădina japonezului, Rondelul câinilor, Rondelul lucrurilor.

Macedonski este unul dintre puținii autori români de rondeluri. Spre sfârșitul vieții a scris celebrele cicluri Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei și Rondelurile de porțelan. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum Poema Rondelurilor (1927).

A publicat un volum de versuri în limba franceză intitulat Bronzes.

Singura traducere în limba engleză a operei lui Alexandru Macedonski este volumul de poezii If I knew („De-aș ști”), o ediție bilingvă (în română și engleză) care cuprinde 50 de poeme selectate de traducătorul volumului, Valentin Petcu.

Activitatea publicistică și cenaclul

Macedonski a fost fondatorul revistei și cenaclului Literatorul, o grupare formată în 1880 ca reacție a influenței germane a grupării Junimea. Poetul a încercat astfel să relanseze caractarul neolatin al limbii și literaturii române.

Teoretician al simbolismului și promotor al noii poezii: Arta versului (1890); Poezia viitorului (1892). A fost influențat de instrumentalismului poetului belgian René Ghil.

Poezie

Prima verba (1872);
Poesii (1882);
Excelsior (1895);
Flori sacre (1912);
Poema rondelurilor (1927)

Proză

Dramă banală (1896);
Cartea de aur (1902);
Le calvaire de feu (1906);
Thalassa (1915);
Nuvele (1923)

Teatru

Moartea lui Dante Alighieri (1916)

---

Rondelul rozelor ce mor

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, și mor și-n mine --
Ș-au fost atât de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.

În tot, se simte un fior.
O jale e în orișicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, și mor și-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmășaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine
Duioase-și pleacă fruntea lor... --
E vremea rozelor ce mor.

---

Muzică pe versuri de Alexandru Macedonski, aici.

Radu Stanca

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Astăzi se împlinesc 92 de ani de la naşterea lui Radu Stanca.

Radu Stanca (n. 5 martie 1920, Sebeș — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român.

A debutat în presă încă de la vârsta de 12 ani, în anul 1932, în cadrul revistei “Universul Copiilor” cu lucrarea sa intitulată “Legenda Peștilor”.

A debutat în 1943 cu eseul critic Problema cititului, lucrare ce a constituit, totodată, teza sa de licență în anul 1942, pe care a susținut-o la Sibiu.

A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității "Regele Ferdinand" din Cluj în anul 1942.

A fost, pe rând, asistent al lui Lucian Blaga la catedra de filosofie a culturii, profesor de estetică a teatrului, la Sibiu, redactor, actor, regizor. A facut parte din Cercul literar de la Sibiu, alături de Ștefan Augustin Doinaș, Dan Constantinescu, Deliu Petroiu, Alexandru Cucu, Viorica Guy Marica, Eugen Todoran, Ion Negoițescu, Ion Desideriu Sârbu, Ioanichie Olteanu, Cornel Regman, Nicolae Balotă, Victor Iancu, Henri Jacquier, Wolf von Aichelburg, ș.a.

În poezie a teoretizat baladescul (în eseul Resurecția baladei (1945)) si a fost adeptul poeziei pure, ruptă de contextul social.

Opere

Dona Juana (1947),
Ștefan Braborescu (1965),
Versuri (1966),
Teatru (1968),
Acvariu (1971),
Poezii (1973),
Roman epistolar (1978),
Versuri (1980),
Doti (versuri, Editura Paralela 45, 2001),
Turnul Babel (teatru, Editura Paralela 45, 2002),

---

Cea mai frumoasă floare

« Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare ? »
O întrebă în şoapte într-o zi.
« Din insule pierdute-n depărtare
Cea mai frumoasă floare care-o fi. »

Abia se mai zăreşte-acum catargul.
Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân
O fată albă, alb măsoară largul,
Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

Un an întreg prin insule cu soare
Corabia opri şi strânse-n ea
Morman de flori, căci fiecare floare
Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Dar florile, prea multe într-o seară,
Cu peşti de aur prinşi la subţiori,
Corabia de foc o scufundară,
Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare :
« Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an ? »
« Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare –
Cea mai frumoasă scoică din ocean »...

---

Alte poezii de Radu Stanca (unele puse pe muzică) poţi găsi aici.

Radu Gyr

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Astăzi se împlinesc 107 ani de la naşterea poetului Radu Gyr.

Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel - d. 29 aprilie 1975, București, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist și gazetar român. O bună perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu.

S-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung, de unde și pseudonimul literar Gyr, prin derivație. A fost fiul actorului craiovean Coco Demetrescu. A fost membru de seamă al Mișcării Legionare, comandant legionar și șef al regiunii Oltenia. Conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București. Radu Gyr a fost autorul textului Sfânta tinerețe legionară, imnul neoficial al Mișcării Legionare, al Imnului Moța și Marin (dedicat lui Ion Moța și Vasile Marin, legionari căzuți în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forțelor republicane), al Imnului muncitorilor legionari și al altor lucrări dedicate mișcării.

A debutat absolut la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic În munți, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, a debutat editorial în 1924 cu volumul Liniști de schituri.

A fost de mai multe ori laureat - în (1926, 1927, 1928 și 1939) - al Societății Scriitorilor Români, al Institutului pentru Literatură și al Academiei Române. A susținut un număr însemnat de conferințe, cea mai cunoscută fiind Studențimea și Idealul Spiritual din 1935. A fost un colaborator statornic în perioada de după debut la revista Universul literar și apoi la alte reviste literare: Gândirea; Gândul românesc; Sfarmă-Piatră; Decembrie; Vremea; Revista mea; Revistă dobrogeană,Ramuri, Adevărul literar și artistic, Axa, Iconar etc. precum și la ziarele Cuvântul; Buna Vestire; Cuvântul studențesc. Laureat al Premiului Adamachi al Academiei Române (vezi ziarul Observatorul). A scris povești pentru copii semnând cu pseudonimul Nenea Răducu.

În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția aservită regimului comunist l-a condamnat la 12 ani de detenție politică.

A revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou și condamnat la moarte pentru poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu moartea i se comută la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât la11 luni după modificarea sentinței), poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală din 1964.

Volume de poezie

Liniști de schituri (1924) (volumul de debut)
Plânge Strâmbă-Lemne (1927)
Cerbul de lumină (1928)
Stele pentru leagăn (1936)
Cununi uscate (1938)
Corabia cu tufănici (1939)
Poeme de război (1942)
Balade (1943)

---

SOMN

Se-nchid ferestre albe prin lalele.
Adorm lăcuste de argint brumat.
Ciupercile se culcă sub umbrele
şi numai căltunaşii-au aşteptat

să vină seara, ca să -şi pună pinteni
la micii lor conduri voievodali
şi să colinde parcurile, sprinteni,
schimbaţi cu toţii-n fluturi vesperali.

De-acuma luna -pasăre măiastră -
s-a pogorât să doarmă în cais…
E ceasul când păpuşile din vis
ies, lunecând, din casă, pe fereastră,

se prind în horă albă prin sulfină
şi văd cum pleacă irişii în cer
s-aducă jos, în cofe de lumină,
parfumuri noi şi stropi de colier.

E ceasul când prin crinii de oglindă
se lasă heruvimi cât o petală
să stingă lămpi şi candele s-aprindă,
şi, când pribeag, cu barba de cerneală,

câte-un pitic, ducând o stea în cârcă,
se-opreşte sub o tufă de aglici
şi, răzimat uşor de-o mânătârcă,
şi-aprinde pipa la un licurici.

Eta Boeriu

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 89 de ani de la naşterea scriitoarei Eta Boeriu.

Eta Boeriu (25 februarie 1923, Turda, judeţul Cluj - 12 noiembrie 1984, Cluj Napoca) este o traducătoare şi poetă. Este descendentă a unei familii de origine aromână - Sevastia (născută Capidan) şi Ion Caranica - şi soră cu poetul Nicu Caranica. Urmează studiile liceale la Cluj, apoi Universitatea (1941-1945) la Cluj şi Sibiu, fiind licenţiată (magna cum laudae) a Facultăţii de Litere şi Filosofie, în speciali­tatea limba şi literatura italiană.

Este membră, între anii 1944 şi 1949, a Cercului Literar de la Sibiu şi se numără printre apro­piaţii lui Lucian Blaga. Funcţionează în învăţământ, mai întâi ca profesoară de liceu (1945-1947), apoi ca asistent universitar, la Cluj. Tot aici, între 1951 şi 1955, va fi cercetător la Institutul de Lingvistică şi bibliotecară la Institutul de Arte Plastice, iar cu începere din 1957, cadru didactic la Conservatorul „Gh. Dima". În aprilie 1963, publică în „Tribuna" primele ver­suri originale. Va mai fi prezentă, sporadic, în „Steaua", „Viaţa românească", „România literară", „Secolul 20", „Vatra", „Familia", „Orizont", cu traduceri în versuri şi proză şi cu studii despre operele lui Dante Alighieri.

Debutează în volum cu traducerea Decameronului lui Boccaccio (1957), urmată de o serie întreagă de excepţionale traduceri din marii scriitori clasici ai literaturii italiene, în care competenţa de ordin filologic se îmbină cu un rar instinct artistic şi cu farmecul unei limbi literare cultivate şi expresive, de o bogăţie impresionantă.

Versiunea integrală (1965), în versuri ce păstrează metrul original, a Divinei Comedii de Dante este unanim elogiată. De o aleasă ţinută ştiinţifică, însoţită de consistente note explicative, dar mult mai fluentă şi mai melo­dioasă decât cea semnată de G. Coşbuc, noua traducere stă mărturie a absorbirii experienţelor lexicale şi prozodice ale marii poezii româneşti interbelice. Pentru realizările de excep­ţie din domeniul traducerii i se vor decerna mai multe premii ale Uniunii Scriitorilor (1965,1974,1980), precum şi o serie de distincţii italiene: medalia oraşului Florenţa (1970), Premiul Monselice şi medalia Fundaţiei Giorgio Cini (1974), titlul de Cavaliere al merito della Republica Italiana (1979).

Opera

• Ce vânăt crâng, Cluj, 1971;
• Dezordine de umbre, Cluj, 1973;
• Risipă de iubire, Bucureşti, 1976;
• Miere de întuneric, Cluj Napoca, 1980;
• La capătul meu de înserare, ediţie îngrijită de I.N. Boeriu, prefaţă de Ştefan Aug. Doinaş, Cluj Napoca, 1985;
• Din pragul frigului statornic, ediţie îngrijită de I.N. Boeriu, prefaţă de Gh. Grigurcu, Bucureşti, 1999.


Traduceri

• Boccaccio, Decameronul, I-II, prefaţă de Al. Balaci, Bucureşti, 1957;
• Cesare Pavese, Tovarăşul, prefaţă de E. Schileru, Bucureşti, 1960;
• Giovanni Verga, Mastro don Gesualdo, prefaţă de Nina Facon, Bucureşti, 1964;
• Alberto Moravia, Indiferenţii, prefaţă de Georgeta Horodincă, Bucureşti, 1965;
• Dante, Divina Comedie, Bucureşti, 1965; I-III, îngrijită şi introducere de Al. Balaci, Bucureşti, 1982;
• Baldassare Castiglione, Curteanul, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1967;
• Petrarca, Rime, prefaţă de Al. Balaci, Bucureşti, 1970;
• Elio Vittorini, Erica şi fraţii săi. Garibaldina, Bucureşti, 1970;
• Michelangelo Buonarroti, Rime, ediţie bilingvă, prefaţa traducătorului, Cluj Napoca, 1975;
• Comedia Renaşterii italiene, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1979;
• Antologia poeziei italiene (secolele XIII-XIX), Bucureşti, 1980;
• Giacomo Leopardi, Cânturi-Canti, ediţie bilingvă, Cluj Napoca, 1981;
• Rolando Certa, Trinacria. Poeţi sicilieni contemporani, Timişoara, 1984.

---

Există un ceas

Există un ceas către seară,
un ceas pentru alţii, fireşte,
când solzii desprinşi de cuţite
cresc iarăşi pe trupul de peşte,
când penele smulse din păsări
se-ntorc să se-nfigă sub piele
şi pielea de şerpi lepădată
se strânge la loc în inele,
când floarea tăiată de coasă
din nou se ridică pe lujer
şi laptele muls, din pahare
se-ntoarce acasă în uger,
când scoica pe mal izgonită
mai soarbe o gură de spumă
şi râma turtită de roată
se umflă din nou pe sub humă,
când sucul ciorchinei stâlcite
se-ntoarce în boaba de struguri
şi frunza strivită-n picioare
se urcă la loc printre muguri,
când puii de păsări din gheare
de şoimi se întorc în găoace
şi scoarţa de pomi jupuită
pe trunchiul mâhnit se reface,
când ţipătul prăzii-ncolţite
pe loc se preschimbă în cântec
şi mieii străpunşi de junghere
se-ntorc la căldura din pântec,
când însăşi otrava din guşa
de şerpi veninoşi se-ndulceşte,

există un ceas către seară,
un ceas pentru alţii, fireşte.

Marin Sorescu

Meditaţii online la limba română / Blogul profesorului de limba română

---

Azi se împlinesc 76 de ani de la naşterea lui Marin Sorescu.

Marin Sorescu (n. 19 februarie 1936, Bulzești, județul Dolj - d. 8 decembrie 1996, București) a fost un scriitor din România. Sorescu a fost poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate.

Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de parodii "Singur printre poeți". Până la moartea sa în 1996 mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei românești contemporane. În 1966 primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru "Poeme", reușind să repete această performanță de încă 5 ori pe parcursul carierei. Printre volumele cele mai cunoscute se numără "Tușiți" (1970), "Suflete, bun la toate" (1972), precum și ciclul  intitulat "La Lilieci", un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic și degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici ("Unde fugim de acasă?" - 1967, "Cirip-ciorap" - 1993). La moartea lui au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal și roman.

Dramaturgia

Dramaturgia lui Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia ”Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele Iona, Paracliserul și Matca. Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan în Există nervi sau teatrul istoric în A treia țeapă, sau scrie o serie de comedii cum ar fi Răceala sau Vărul Shakespeare, al căror mobil este chiar ironia mușcătoare, împrumutată din lirica soresciană.

Proza

Deși rămasă în umbra capodoperelor lirice și dramatice, proza soresciană este una dintre cele mai viguroase din literatura română. Viziunea vizuinii și, mai ales, Trei dinți din față sunt două din romanele sale cele mai reprezentative.

Distincții

Premiul Academiei Române (1968, 1977)
Medalia de aur pentru poezie "Napoli ospite", Italia, 1970
Premiul Academiei Române pentru dramaturgie, 1970
"Le Muse", acordat de Accademie delle Muse, Florența, 1978
Premiul Internațional de Poezie "Fernando Riello", Madrid, Spania, 1983
Premiul Herder, acordat de Universitatea din Viena în 1991 pentru întreaga activitate
Premiul Uniunii Scriitorilor din România, (de șase ori, pentru poezie, teatru și critică literară)

---

Boala râsului

S-a născut dintr-un hohot de râs.

Când părinţii au trebuit să îi arate lumea
El a început să râdă în faţa fiecărui lucru,
Până la soare.
Şi a fiecărui cuvânt,
Până la infinit.

La şapte ani încă nu se oprise din râs
Şi doctorii l-au trimis la şcoală.
Profesorii i-au arătat cartea de fizică
Dar el râdea ţinându-se cu mâinile de burtă.
La istorie ajunsese cu mâinile la genunchi.
La geografie, la tălpi.

Atunci doctorii i-au recomandat trei femei
Demne de acest nume,
De care să se-ndrăgostească,
Dragostea intrând în profilaxia liniştii.
Cum să vă spun?
Pe prima a iubit-o-n hohote,
Pe a doua a zâmbit-o,
Cu a treia s-a-necat de râs.

Atunci doctorii i-au prescris moartea,
S-o ia o dată în viaţă
Şi după aceea câte o linguriţă
Din trei în trei veşnicii.

Dar şi în mormânt
El tot mai continuă, şi azi, să râdă.

Până acum a fost mutat în vreo
Şapte cimitire
La cererile repetate
Ale răposaţilor.

Mihai Ursachi

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Astăzi se împlinesc 71 de ani de la naşterea scriitorului Mihai Ursachi.

Mihai Ursachi s-a născut la 17 februarie 1941, în comuna Strunga din judeţul Iaşi. După absolvirea prestigiosului liceu „August Treboniu Laurian” din Botoşani, în 1957, devine, la numai şaisprezece ani, student al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. În 1961 este arestat, din motive politice, şi condamnat la patru ani de temniţă grea. În 1964, pe baza unui decret de amnistie, părăseşte închisoarea Jilava. Între 1965-1970 urmează cursurile Facultăţii de Germanistică a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, pe care o absolvă, ca şef de promoţie, cu o teză despre Christian Morgenstern. În anul absolvirii debutează cu o carte de versuri, Inel cu enigmă, care atrage atenţia criticilor literari. Succesele nu-l fac însă mai demn de încredere în ochii celor ce reprezintă autorităţile, astfel încât poetul, şomer, duce o viaţă retrasă, într-o modestă casă din Ţicău („celesta mahala Ţicău”). În 1981, folosind prilejul unei călătorii în Statele Unite, rămâne în această ţară. Lucrează ca asistent la Universitatea Statului Texas (1981-1986) şi, în continuare, ca lector la Universitatea Statului California (1986-1990). Între 1982-1986 îşi pregăteşte şi îşi susţine doctoratul, cu o lucrare despre raporturile dintre filosofia lui Martin Heidegger şi poezia lui Paul Celan.

În 1990, în atmosfera de entuziasm care i-a cuprins pe românii de pretutindeni după înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu, se repatriază şi este numit imediat director al Teatrului Naţional din Iaşi. În 1992 îşi dă seama însă că nu are vocaţie pentru conducerea unei asemenea instituţii şi renunţă la directorat. Este membru fondator al Alianţei Civice şi preşedinte al Filialei Iaşi a acestei organizaţii. Îndeplineşte, de asemenea, funcţia de secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Din 1996, predă cursuri la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi în calitate de profesor asociat. Face eforturi să recupereze casa părintească din Ţicău, confiscată de autorităţile româneşti după expatrierea sa, dar nu reuşeşte. Îşi construieşte o casă în zona numită „La doi peri”, cu intenţia de-a o lăsa Uniunii Scriitorilor.

Moare în noaptea de 9 spre 10 martie 2004, din cauza unui cancer pulmonar nedescoperit la timp.

Opera

Inel cu Enigmă (1970)
Missa Solemnis (1971)
Poezii (1972)
Poemul de purpură și alte poeme (1974)
Diotima (1975)
Marea înfățișare (1977)
Arca (1979)
Zidirea și alte povestiri (1978; ed. a II-a revăzută, 1990)
Poezii (1996), în colecția "Poezia română contemporană" îngrijită de Mircea Ciobanu
Nebunie și lumină (Ed. Nemira, 1999)
Inel cu Enigmă. Opere complete (Ed. Cartier, Chișinău, 2002)
Benedictus (2002)

---

Magie şi alcool

Magia și alcoolul viața`mi guvernează ,
pe care-am început-o studiind filosofia ,
anatomia , dreptul și vai , teologia ,
dar negăsind în ele nici liniște nici bază .


Sacrificai Venerei și-am zis : oricum o fi ea ,
sublimă ori sordidă , în trupu`i se ascunde
misterul fără nume și coapsele`i fecunde
în spasmul ca o moarte conferă veșnicia .


Imperialul spirit mă are`n a sa pază
și nici o conștiință`i egală cu beția
și tainică lucrare în nopțile de groază


Tărâm fără`ndoială aflat-am , și cutează
mereu rătăcitorul pe căile profunde :
"Am aurum non vulgi , leonem , poezia ."

Ilie Constantin

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Astăzi se împlinesc 73 de ani de la naşterea scriitorului Ilie Constantin.

Ilie Constantin (n. 16 februarie 1939, București) este un poet român, prozator, eseist și traducător, reprezentant al generației resurecționale și a paradoxismului.

Ilie Constantin este fiul lui Stan Constantin și al Raliței Constantin (n. Constantinescu). Între anii 1953 și 1956, Ilie Constantin studiază la Liceul Sfântul Sava din București, apoi la Facultatea de Filologie – Universitatea din București (1956 – 1961). Odată cu debutul în studenție are loc și debutul cu versuri în revista Tânărul scriitor. Debutul editorial se produce în penultimul său an de studenție, 1960, alături de Nichita Stănescu și de Cezar Baltag, cu placheta Vântul cutreieră apele, prefațată de Al. Philippide. După absolvirea cursurilor universitar-filologice, funcționează ca redactor la ziarul Scânteia, din 1962 și până în 1965; pentru o scurtă vreme, din 1965 și până în 1967, se angajează la Studioul Cinematografic București; îl aflăm apoi într-un post de redactor, dar de data asta la o revistă de literatură, Luceafărul, din 1967 și până în 1973, an în care ia hotărârea autoexilării la Paris. În Franța anului 1991, Ilie Constantin, în urma susținerii tezei Complicitatea fertilă – poeți români, 1951 – 1973 (La Complicité fertile – poètes roumains. 1951 – 1973), la Institutul Național de Civilizații și Limbi Orientale din Paris, primeşte  titlul de doctor în filologie.

Debutului editorial – cu Vântul cutreieră apele – îi urmează o serie de volume care surprind receptorul cu o lirică modernistă, trecută pe la înaltele curți poetice ale lui Quasimodo, Ungaretti, Montale, Umberto Saba (poeți pe care i-a tâlmăcit în românește și Ilie Constantin):

Desprinderea de țărm (1964; 1995),
Clepsidra (1966),
Bunavestire (1968),
Coline cu demoni (1971),
Celălalt (1972),
Neguțătorul de săbii / Le marchand de sabres (1997),
Plata luntrașului (1998),
Limba imperiului/La langue de l'empire (2000)
Entuziasmul melancolic, Editura EuroPress · Ideea Europeană, 2007 etc.

Ca prozator, Ilie Constantin s-a remarcat prin romanul Tinerii noștri bunici (1967), prin volumul de povestiri Câinele înlăcrimat (1970) etc.
Ilie Constantin este și un remarcabil recenzent / cronicar literar, eseist, ca în volumele: Despre poeți (1971), A doua carte despre poeți (1972) etc.
Din limba italiană Ilie Constantin a tradus o antologie de poeme din volumele lui Eugenio Montale, apărută în 1967, la Editura Tineretului (din București), în colecția „Cele mai frumoase poezii“, apoi una din poemele lui Umberto Saba, apărută în 1970.

Distincții

Premiul Uniunii Scriitorilor din România (pentru poezie, în 1971).

Grand Prix de la Jeunesse de la Société des Gens des Lettres de France (pentru proză, La chute dans le zénith, în 1989).

Titu Maiorescu

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Astăzi se împlinesc 172 de ani de la naşterea lui Titu Maiorescu.

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova, d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior.

Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova.

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.

În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie această instituţie de învăţământ reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

După numai un an de studii la Berlin obține la Giessen doctoratul „magna cum laude“. În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Giessen. La 28 noiembrie 1861 obține la Paris diploma de licență în drept, cu teza "Du régime dotal".

Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu „prelecțiunile populare“ (conferințe asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th.Rosetti, începerea activității de avocat, directoratul la Școala Normală „Vasile Lupu“ din Iași, înființarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare.

În 1876 devine ministru la Culte și Instrucțiune Publică în cabinetul Lascăr Catargi. De notat, ca inițiative ale lui Titu Maiorescu, subvenționarea școlilor române din Brașov, restaurarea bisericii de la Curtea-de-Argeș, organizarea publicării Arhivei Hurmuzachi, reorganizarea învățământului rural, proiectul de lege publică (care, cu toate limitele lui, își avea meritele pentru dezvoltarea unui învățământ științific) ș. a.

La 28 martie 1913 Titu Maiorescu este numit prim-ministru și ministru de externe. În această calitate, prezidează conferința de pace de la București în urma războiului balcanic (iulie).

Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul despărţirii de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea "critică judecătorească", întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.

Moare în 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Opera (selecţie)

O cercetare critică asupra poeziei române (1867)
În contra direcției de astăzi în cultura română (1868)
Direcția nouă în poezia și proza română (1872)
Comediile domnului Caragiale (1885)
Eminescu și poeziile sale (1889)
Povestirile lui Sadoveanu (1906)
Poeziile lui Octavian Goga (1906)
Retori, oratori, limbuți
Beția de cuvinte

Grigore Vieru

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Astăzi se împlinesc 77 de ani de la naşterea poetului Grigore Vieru.

Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererâta din fostul judeţ Hotin, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din orăşelul Lipcani, pe care o termină in 1953.

A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe", şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”.

A fost redactor la revista Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: "Făt-Frumos şi Curcubeul" şi "Bună ziua, fulgilor!". În 1964, publică în revista Nistru poemul "Legământ", dedicat poetului Mihai Eminescu.

În 1965, îi apare volumul "Versuri pentru cititorii de toate vârstele", pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret (1967). În 1967, revista Nistru publică poemul "Bărbaţii Moldovei", cu o dedicaţie pentru "naţionalistul" Nicolae Testimiţeanu. Întregul tiraj este oprit, iar dedicaţia este scoasă.

În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice "Numele tău", cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. Chiar în anul apariţiei, cartea devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate "Tudor Arghezi", "Lucian Blaga", "Brâncuşi", iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.

În 1969, el publică "Duminica cuvintelor" la editura Lumina, cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preşcolari, care a devenit "obligatorie" în orice grădiniţă de copii.

În 1970, editura Lumina publică "Abecedarul", semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de câţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi. Tot în 1970, apare volumul selectiv de versuri pentru copii "Trei iezi". La numai câteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării pentru poemul "Curcubeul", în care s-a găsit "ascuns" tricolorul românesc.

În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei Secolul XX, Dan Hăulică, Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu, Geo Şerban şi Tatiana Nicolescu.

În 1974, Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitaţie oficială din partea Uniunii Scriitorilor, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoţit de poetul Radu Cârneci. În acelaşi an, apare volumul de versuri lirice "Aproape", cu ilustraţii color de Isai Cârmu.

În 1977, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România, Vieru vizitează, împreună cu soţia, mai multe oraşe din România: Bucureşti, Constanţa, Cluj-Napoca şi Iaşi. Un an mai târziu, prin apariţia la editura Junimea din Iaşi (director Mircea Radu Iacoban) a volumului "Steaua de vineri", cu un cuvânt-înainte semnat de Nichita Stănescu, se rupe tăcerea între scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului.

În 1981, la editura Albatros din Bucureşti (director Mircea Sântimbreanu), în colecţia "Cele mai frumoase poezii", apare o selecţie din lirica poetului sub numele "Izvorul şi clipa", cu o prefaţă de Marin Sorescu.

În 1982 este lansat filmul muzical pentru copii "Maria Mirabela", al regizorului Ion Popescu, textele pentru cântece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen. În acelaşi an apare cartea de versuri "Rădăcina de foc", la Editura Universul din Bucureşti (director Romul Munteanu).

În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunând în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în Moldova de peste Prut.

În 1990, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace.

În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române.

La împlinirea vârstei de 60 de ani, în 1995, Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul Republicii.

În 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic "Acum şi în veac" (Colecţia: Biblioteca şcolarului), iar în 2000 este decorat cu Medalia guvernamentală a României "Eminescu" - 150 de ani de la naştere.

La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie, în apropiere de Chişinău. La 48 de ore după accident, inima lui Grigore Vieru a încetat să bată, pe fondul unor politraumatisme multiple şi al unei poliinsuficienţe a sistemelor şi organelor.

Opera

1957 - Alarma (versuri pentru copii)
1958 - Muzicuțe (versuri pentru copii)
1961 - Făt-Frumos curcubeul și Bună ziua, fulgilor! la editura „Cartea Moldovenească”
1963 - Mulțumim pentru pace (versuri) și Făgurași (versuri, povestiri și cântece).
1964 - Revista „Nistru” publică poemul Legământ, dedicat poetului nepereche Mihai Eminescu.
1965 - Versuri pentru cititorii de toate vârstele, prefațat de Ion Druță pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii și tineret (1967).
1967 - Poezii de seama voastră (editura „Lumina”)
1967 - Bărbații Moldovei, cu o dedicație pentru „naționalistul” Nicolae Testimițeanu (revista „Nistru”). Întregul tiraj este oprit, dedicația scoasă.
1969 - Duminica cuvintelor, la editura „Lumina” cu ilustrații de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preșcolari, care a devenit prezentă în orice grădiniță de copii.
1970 - Abecedarul (editura „Lumina”) — în colaborare cu Spiridon Vangheli și pictorul Igor Vieru)
1970 - Trei iezi
1974 - Aproape (versuri lirice, cu ilustrații color de Isai Cârmu)
1975 - Mama (editura „Lumina” — carte pentru cei mici, ilustrată de Igor Vieru)
1976 - Un verde ne vede! (editura „Lumina” — volum pentru care poetului i se decernează Premiul de Stat al Republicii Moldova (1978).
1989 - Metafore albastre - Сини метафори - (editura „Narodna cultura”, Sofia — în colecția Globus poetic, traducere în limba bulgară de Ognean Stamboliev.
2010 - Mi-e dor de piatră - Жал ми е за камъка - еd. Avangardprint, Bulgaria - traducere în limba bulgară și prefață de Ognean Stamboliev - 100 poezii

---

Legământ

(Lui Mihai Eminescu)

Ştiu: cândva, la miez de noapte
Ori la răsărit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale.
Am s-ajung atunce, poate,
La mijlocul ei aproape.
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsaţi aşa, deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a dovedit nici tata.
Iar de n-au s-auză dânşii
Al străvechii slove bucium,
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium.

Otilia Cazimir

Blogul profesorului de limba română / Meditaţii online la limba română

---

Azi se împlinesc 118 ani de la naşterea scriitoarei Otilia Cazimir.

Otilia Cazimir (n. 12 februarie 1894, Cotu Vameş, judeţul Neamţ - d. 8 iunie 1967, Iaşi) este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, cunoscută ca autoare a unor versuri pentru copii. Pseudonimul i-a fost ales de scriitorul Mihail Sadoveanu și de criticul literar Garabet Ibrăileanu.
A fost cel de-al cincilea copil al învăţătorului Gheorghe Gavrilescu. Și-a petrecut copilăria în satul natal şi a început să scrie poezii de când era mică. A urmat cursurile liceale și universitare la Iași, oraș în care și-a petrecut întreaga viață. A debutat în anul 1912 în revista Viața românească, în care își va tipări majoritatea scrierilor. În anii 1937-1947 a fost inspector al teatrelor din Moldova. La revista Viața românească l-a cunoscut pe George Topârceanu. Între ei s-a legat o strânsă prietenie și o adevărată poveste de dragoste.
Pentru bogata sa activitate literară a primit numeroase premii și distincții: Premiul Academiei Române (1927), Premiul Femina (1928), Premiul Național pentru Literatură (1937), Premiul S.S.R. (1943) etc.
În Iași se află Casa Memorială „Otilia Cazimir”, vizitată de cititorii de toate vârstele.
 

Volume de versuri
A publicat aproape 60 de volume de poezii. Din creația sa se detașează câteva titluri:

Jucării
Baba iarna intră-n sat
Lumini și umbre
Fluturi de noapte
Cântec de comoară
Poezii
Versuri

Proză autobiografică

Grădină cu amintiri
Prietenii mei, scriitorii
A murit Luchi

---

De pe-o „bună dimineaţă”

De pe-o „bună dimineaţă”
Cu tulpină de cârcel,
A sărit un gândăcel
Cu mustăţile de aţă.

Alţi gândaci, mărunţi şi roşii,
Care-şi poartă fiecare
Ochelarii pe spinare,
Dorm la soare, somnoroşii!

Iar pe-un fir de păpădie,
Ce se-nalţă, drept, din iarbă,
Suie-un cărăbuş cu barbă,
În hăinuţă aurie.

Suie, mândru şi grăbit,
Să vestească-n lumea mare:
- Preacinstită adunare,
Primăvara a sosit!

(„Baba Iarna intră-n sat”, 1954)
( „Versuri”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965)